Am așteptat în gara-n care,
De mult nu mai oprește-un tren.
Am obosit de-atâta așteptare,
Sunt doar un cântec monoton
fără refren.
Nu se zărește nici un tren în zare,
Îmi fac speranțe azi, mâine le pierd,
Nu știu ce-mi mai rezervă soarta oare,
Vreau doar să scap de traiul monoton.
Să mă împart în patru zări de-odată,
Mi-e sete de cunoștere, de-un drum,
Doar unul singur de acum se-arată
Și de întors nu voi putea nicicum.
Că zilele mi-au fost, ca iarba
Pârjol și viscole-au trecut și-acum,
Degeaba mă mai răcorește ploaia,
Visele mele, toate-au ajuns scrum.
Voi reveni peste un veac sau două,
Să-mi caut rădăcinile-n adânc,
Am să trăiesc atunci o viață nouă,
S-o pun în versuri și duios s-o cânt.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de așteptare, regret și dorința de a scăpa de monotonie. Vorbitorul își exprimă speranța de a reveni într-un viitor îndepărtat pentru a-și redescoperi rădăcinile și a trăi o viață nouă, pe care o va transforma în cântec.