Federico Garcia Lorca – Sunt Suflete Păstrând

Sunt suflete păstrând
luceferi vineții,
pălite dimineți
între-ale vremii frunze,
și locuri ne-ncepute
ce păzesc un antic
zvon de nostalgie
și de vise.
Iar alte suflete păstrând
îndoliatul spectru
al iubirii. Și fructe
viermuind. Ecoul
pârjolit al unui glas
ce vine de departe
aidoma răcorii
din penumbră. Lacrimi
golite de-amintiri,
fărâme de săruturi.
Mi-e sufletul răscopt
de un noian de vreme
și, iată!, se destramă
întunecat de taine.
Și fragedele pietre,
de basme șlefuite,
fac călușei pe apa
închipuirii mele.
Fiece piatră spune:
„Departe-i Dumnezeu!”.
Hay almas que tienen….
Hay almas que tienen
azules luceros,
mañanas marchitas
entre hojas del tiempo,
y castos rincones
que guardan un viejo
rumor de nostalgias
y sueños.
Otras almas tienen
dolientes espectros
de pasiones. Frutas
con gusanos. Ecos
de una voz quemada
que viene de lejos
como una corriente
de sombra. Recuerdos
vacíos de llanto
y migajas de besos.
Mi alma está madura
hace mucho tiempo,
y se desmorona
turbia de misterio.
Piedras juveniles
roídas de ensueño
caen sobre las aguas
de mis pensamientos.
Cada piedra dice:
“¡Dios está muy lejos!”