Aici, unde din mări crescut-a insula,
un altar zidit prăpăstios în sus,
aici începe Zarathustra să-și ațâțe
focul pe înălțimi, sub ceru-ntunecat, –
semnal de foc pentru năierii rătăciți,
semn de-ntrebare pentru cei ce știu răspunsul..
Această flacără cu pântecele sur
– spre înghețate depărtări își pâlpâie nesațul,
spre tot mai pure înălțimi cerbicea și-o-nconvoaie –
un șarpe țintă-n sus în fața nerăbdării:
semnul acesta mi l-am așezat nainte.
Chiar sufletul meu e flacăra asta:
însetată după alte depărtări,
pâlpâie-n sus, în sus, văpaia sa domoală.
De ce-a fugit Zarathustra de oameni și fiare?
De ce-a fugit dintr-o dată de-ntregul uscat?.
Șase sihăstrii cunoaște-acuma –
dar marea însăși nu i-a fost de-ajuns sihastrului,
insula-i prilejui urcușul, el s-a schimbat în flacără pe munte,
căutându-și cea de-a șaptea sihăstrie,
acum și-azvârle undița peste cap.
Voi, rătăciți nicăieri! Fărâme ale stelelor de ieri!
Voi, mări de mâine! Ceruri nedescoperite!
acum zvârl undița după singurătăți:
răspundeți, ah! la nerăbdarea flăcării
și prindeți-mi, mie, pescarului din munții nalți,
a șaptea, cea mai de pe urmă sihăstrie!
Sensul versurilor
Piesa descrie căutarea spirituală a lui Zarathustra, care se retrage în singurătate pentru a-și găsi adevărata esență. El se transformă într-o flacără, un simbol al aspirației către înălțimi și al dorinței de a descoperi noi orizonturi.