Friedrich Von Schiller – Idealurile

Să pleci vrei de la mine oare
Cu-a tale plasmuri de ieri,
Să zbori pe veci, neîndurătoare,
Cu bucurii și cu dureri?
Nimic nu-i chip să te reție,
O, vreme-a vieții aurii?
Zadarnic! Valul te îmbie
Spre marile de veșnicii.
Pe-a tinereții căi vrăjite
S-au stins acum vioioșii sori;
O, idealuri risipite,
Ce-n suflet îmi stârneați fiori!
Credința mea de altădată
În tot ce-n vis am zămislit,
A căzut asprimii vieții pradă,
Cu tot ce-am dumnezeit.
Precum în strânsa-mbrățișare
Pygmalion, de dor cuprins,
În marmura fără suflare
Simțiri aprinse a încins.
La fel eu gingașa natură
Am îndrăgit-o de demult,
I-am dat răsuflare și căldură,
Din pieptu-mi de poet le-am smult.
Și-mpărțind graiul l-a deprins,
Sărutul dragostei redându-mi,
Ea tâlcul inimii l-a prins;
Se-nsuflețiseră – pom și floare.
Și-n șipot argintiu un cânt,
Chiar pietrelor dădu ardoare
Al vieții-mi tineresc avânt.
Simțeam în piept îndemn navalnic
Un univers să-nfirip,
Să iasă-n largul vieții, falnic,
Cu fapta, vorba, cântec, chip.
Această lume, cât de mare,
Părea un mugur ne-mplinit,
Dar prea puțin a dat în floare
Acest puțin, mic și zgârcit!
Ce sprinten se-avânta flăcăul
Mânat de-un vis rătăcitor,
Când neștiind ce-i grija, răul,
Pe-al vieții drum pornea în zbor!
Spre calea stelelor să-l poarte
Nu șovăia-ndrăznețul gând;
Nimic prea sus, nici prea departe
S-oprească-al zborului avânt.
Ușor e-urcușul tinereții,
Nimic nu-i prea anevoios!
O poartă-n danț, caleașca vieții,
Și-o-nsoțesc în pas voios:
Răsplata dulce a iubirii,
În nimb de stele-al faimei mit,
Cununa scumpă-a fericirii
Și adevărul însorit.
Dar vai! însoțitorii, ca și
Tot ce-n viață-i efemer,
Își-ntorc cu necredință pașii,
Și unii după alții pier.
Norocu-i învățat să zboare,
Zadarnic e-al științei dor,
Al adevărurilor soare
E-ascuns de-al îndoielii nor.
Văzu-i al faimei nimb de stele
Pe-o frunte-ngustă, pângărit.
Vai! mugurii iubirii mele,
Prea scurt rastimp ați viețuit!
Spre tot mai părăsite locuri
Duceau tăcutele poteci,
Abia mai licăreau pe-alocuri
Nădejdi pe drumurile reci.
Din ceața ceea gălăgioasă
Rămâne oare cineva,
Să mă-nsoțească-n trista casă,
Nădejde și puteri să-mi dea?
Prietenie – mâini blajine,
Ce-atâtea răni mi-ai vindecat,
Ce-ai dus al vieții greu cu mine –
De timpuriu eu te-am aflat.
Prieteniei stai alături,
Tu, muncă prea slăvit tărâm,
Furtunile din piept le-nlături,
Clădești încet – dar nu dărâmi,
Ea-n schela veșniciei poartă
Nisipul trudei, fir cu fir, –
Cu clipe, zile, ani, îți iartă
Din cartea vieții- al vremii bir.