Lunca țipă, lunca zbiară pentru un pui de căprioară,
Vai de biata inimioară, că și lunca ce mai zbiară,
Pentru o puică bălăioară cu nume de Marioara,
Cu gurița roșioară, -of-of-
Cu ochii negri ca de smoală,
Of-of, Marioara la ce boală mă bagară,
Lele verde-o viorea, bate vântu’ miercurea,
Miercurea și vinerea, vine dor de la mândra,
Și-așa bate de fierbinte,
Stau în loc și m-aș aprinde,
Dar mai iau cât-o țigară, -of-of-
Să-mi treacă de supărare,
Of-of, Marie dai, dragoste cu năbădăi, -mă-..
Dorule, s-o boală grea, fugi din inimioara mea,
Du-te-n pădure și șezi, alinat prin lemne verzi,
Du-te pe iarba și fân,
Du-te la Maria-n sân,
Spune-i că eu te-am mânat, -of-of-
Și pe piept te-am legănat,
Of-of, mai dorule pupați-aș cărările,
Du-te pe iarba și fân,
Du-te la Maria-n sân,
Spune-i că eu te-am mânat, -of-of-
Și pe piept te-am legănat,
Of-of, mai dorule pupați-aș cărările.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă un dor puternic și o suferință cauzată de dragoste. Natura personificată (lunca) amplifică sentimentul de jale, iar dorul este personificat și trimis să caute alinare în natură și la persoana iubită, Maria.