Pe drumul care merg eu
Nu-i fântână, nici pârâu,
Și fântâna a secat
De când badea m-a lăsat,
Florile s-au veștejit
De când badea n-a venit.
M-aș duce pe drum de piatră
Să știu c-am să-l văd o dată,
Pe cărarea de pământ
Să știu că nu m-a urât,
Că și florilor li-i drag,
Atunci eu ce să mai fac?!.
Câte doruri sunt pe lume
Toate trec, nu lasă urme,
Dar dorul de-al meu bădiță
Mi s-a pus ca și-n lădiță,
N-am o cheie s-o descui
Să-i dau drumul dorului
Să se ducă unde-o ști
Că-napoi nu l-oi pofti.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimentul profund de dor și tristețe al unei femei părăsite de cel drag. Ea își exprimă dorința de a-l revedea și suferința provocată de absența lui, comparând dorul cu o comoară închisă într-o lădiță.