Codrule cu frunza deasă
Trec prin tine și nu-ți pasă,
Nu-ți pasă că-s amărâtă
Și de badea părăsită,
Codrule cu frunza deasă
Trec prin tine și nu-ți pasă.
Spune-mi, codrule tătucă,
Dorul badii unde-apucă,
Că de-ar apuca spre mine
Aș sta să trăiesc în tine,
Dar de-apucă-n altă parte
M-oi duce, codre, departe.
Și mi-oi pune-n desăguță
O frunză și o crenguță,
Frunza să-mi fie umbra,
Iar crenguța bădița,
Te-oi lăsa cu roua-n floare,
Codre frate, frățioare.
Codre, în tine-oi veni
Pe badea când l-oi găsi,
Badea de când n-o venit
Codre, tu-ai îngălbenit,
Codre, tu-ai îngălbenit
Și eu am îmbătrânit,
Dar tu codre-ai să-nverzești
Și pe alții-ai să umbrești.
Sensul versurilor
O femeie părăsită de iubit își găsește consolare în natură, personificând codrul ca pe un confident. Ea își exprimă durerea și singurătatea, căutând alinare în amintirea iubirii pierdute și în ciclul nesfârșit al naturii.