Senhor João Lopes, umilă starea mea,
Ieri am văzut că urcă în rang atât de-nalt,
Încât domnia-ta, de-o lume-nvidiat,
Numai cu mine locul să-l schimbi ai prefera.
Văzut-am chipu-acela, suav și fin era,
Ce mulțumire și necaz ți-a provocat,
Cum vocea-n vânt atât de dulce și-a lansat,
Că aerul în juru-i senin și calm părea.
Văzut-o-am în vorbe puține exprimând
Cât alții-n mult prea multe: iar eu numai ce sorb
Cuvintele-i că mă topesc de încântare.
Blestem Fortunei și copilului cel orb!
Lui, fiindcă atâtea inimi contrânge, săgetând
Ei, fiindcă ne așază pe trepte inegale.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de umilință și admirație față de cineva superior, reflectând asupra inegalității sociale și a rolului destinului în viață. Naratorul este captivat de o persoană de rang înalt, dar conștient de distanța dintre ei, blestemând soarta pentru această inegalitate.