Amară e tăcerea prin toamna purpurie,
Când vânturile reci valsează pentru mine,
Încerc printre surâsuri să-mi iau o bucurie
Din zâmbete pierdute prin tristele ruine.
În glasul tău e marea şi-o plajă fără urme,
Cu sute de corăbii ce pleacă-n depărtări,
Prin suflet zeci de vrăbii se zgribulesc pe sârme,
Doar liniştea ce doare mai pune întrebări.
Pierduţi prin anotimpuri ne învelim cu valuri,
Cu ţipete răzleţe ce teama şi-o destramă.
Iubirea mea atinge cu şoapta două maluri,
Iar vântul strânge frunza pădurii de aramă.
Secunde poleite cu străluciri de soare
Se-opresc la nunta toamnei ce mă îmbrăţişează,
Privesc cărarea noastră atât de-amăgitoare
Şi simt că fericirea din ochii tăi visează.
Lipeşte trupul tău de-o inimă rănită
Şi lasă ploi de vise să cadă peste seară!
Deschide cu Lumina o noapte-mpodobită
Cu muguri de iubire furaţi de-o primăvară.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de melancolie și nostalgie față de o iubire pierdută, folosind imagini ale toamnei și ale trecerii timpului. Vorbește despre dorința de a reînvia sentimente frumoase dintr-o relație trecută, chiar dacă prezentul este marcat de tristețe.