Îngăduința Ta nu are nume
când de-ale mele griji și fapte-mi văd.
S-ameninți cu avan, ceresc prăpăd
nu e-n ființa Ta un gând anume.
Nu osândești că umbletul mi-e strâmb
(de ce-ai spori cu-această notă drama?)
de vreme ce la Tine nu iau seama
mai mult decât la floarea de pe câmp.
Oglinda nu Te vede – și la rându-mi
nici eu. Te faci simțit așa-ntr-o doară.
Când micile isprăvuri măsurându-mi
eu la cântar încerc pe-ascuns să-nșel,
o piatră pe tipsia prea ușoară
Tu lași să-ți cadă tainic din inel.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea de îngăduință divină și umilința umană în fața lui Dumnezeu. Vorbește despre imperfecțiunile umane și despre modul subtil în care divinitatea intervine, nu prin osândă, ci printr-o corecție blândă.