Maică, părul ți-a albit,
Dar anii nu ți-au trecut.
Nu-s, maică, așa bătrână,
M-omoară grijile, mumă,
Mă mir că sunt pe picioare
De atâta supărare.
Doamne, mult am chinuit
Până mari că v-am crescut,
Vorbeam cu al vostru tată
Când stăteam la masă rotată
Și voi toți pe scăunele
Că nu mai e multă vreme
Să vă vedem mari pe toți
Și-om scăpa de greutăți.
N-am gândit atunci vreun pic
Cresc copiii și se duc
Să-și cate norocu-n lume
Și noi singuri om rămâne,
Sunt astăzi la casele lor
Cu copilași prin obor,
Eu stau singură la masă
Și mi-e inimioara arsă
Când văd patru scăunele
Nu stă nimenea pe ele
Și-aștept pe-ai mei nepoței
Poate-or veni să stea ei.
Maic-adorm cu voi în gând,
De visez vreun vis urât
Mă prind zorile plângând
Și la Dumnezeu rugând:
Doamne, de-or păți vreun rău,
Dă-l, Doamne, să-l pățesc eu,
Și în ziua următoare
Ies, maică, la drumul mare
Să țin calea la poștaș
C-o veni de la oraș,
Mi-o aduce vreo scrisoare,
Vreo vorbă de fiecare.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorul unei mame pentru copiii ei plecați de acasă și sentimentul de singurătate resimțit odată cu trecerea timpului. Ea își amintește cu drag de vremurile când erau toți împreună și așteaptă cu nerăbdare o veste sau o vizită de la ei.