Ești pentru gând ce-i hrana pentru trup
Sau ploaia pentru câmpul cel uscat;
Și de-a ta tihnă aprig mă ocup,
Ca un avar dorind a fi bogat.
Sunt mândru și mă bucur, dar mereu
Mă tem să nu se fure-al meu odor,
Și uneori te vreau numai al meu,
Apoi te-arăt cu fală tuturor.
Și când mă satur chipul să-ți zăresc,
Când îmi lipsești și ochiul meu te vrea;
Eu altceva în plus nu-mi mai doresc
Decât să iau atât cât voi putea.
Am ochi sătui, iar alteori flămânzi,
Căci ba te văd, ba chipul ți-l ascunzi.
Sensul versurilor
Sonetul explorează complexitatea iubirii, oscilând între admirație și posesivitate, abundanță și lipsă. Vorbitorul este consumat de o dorință nesățioasă pentru persoana iubită, trăind o luptă internă între a o prețui și a o împărți cu ceilalți, sau a o păstra doar pentru sine.