Iubindu-te, știi bine, sunt sperjur;
Tu însă ești de două ori sperjură,
Pui da-ul conjugal sub rău augur,
Începi, cu-n nou iubit, o nouă ură.
Să te acuz de două-nșelăciuni,
Când eu am douăzeci? Prea-s prefăcut,
Ca să te-nșel îți vând numai minciuni,
Încrederea în tine-a dispărut.
Căci eu ți-am prețuit blândețea firii,
Constanța, dăruirea, te-am crezut,
Iar ochii, să te-nalț, i-am dat orbirii
Ori, de vedeau, spuneam că n-au văzut.
Juram că ești frumoasă: e-o minciună
Ce doar un ochi sperjur putea s-o spună.
Sensul versurilor
Sonetul exprimă dezamăgirea profundă a unui îndrăgostit trădat. El recunoaște că și-a idealizat partenera, ignorând semnele trădării, și acum se confruntă cu realitatea amarnică a minciunilor și a pierderii încrederii.