Doi ochi, ce privesc printr-o pătură de frică
Analizează în delir, să nu mai fie înc-o sticlă
Și încă-o sticlă de adevăr amar… viața parcă-i tulbure de-aia o torn în pahar
Da’ n-am habar, că am un har, ce-mi menține scopu’ clar
Și mă scald în iluzii când cred că am eșuat
Da’ m-am schimbat, sau asta tind să cred
Că de un secol și ceva încă mai sunt coerent
Da’ filmu’ meu, e pentru surdo-muți
Că am vrut să fiu mai bun, încercând să mut munți
Și mulți mă-ngreunau, punându-mi păcatele-n spate
Pe-ale lor în p***a mea, că eu mi le-am plătit pe toate.
Și fapte ce-s de multă vreme consumate, încă nu-mi dau pace
Că vor război, eu cu mine vs voi, în regatul ăsta sloi.
Și tind să cred că devin ce ați vrut voi.
Destest minciuna, dar totodată-mi place.
Și asta-n sinea mea, ca o bubă grav mă coace.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o luptă interioară cu sentimente de deziluzie și amărăciune față de viață și propriile acțiuni. Naratorul reflectă asupra trecutului, simte povara păcatelor și se confruntă cu un conflict între dorința de a fi mai bun și acceptarea influenței negative a celor din jur.