Treceam odată printr-un oraș plin
de lume, imprimându-mi în creier,
spre a-mi sluji mai târziu, felurite
curiozități, momente, moravuri, tradiții.
Cu toate astea, azi, din întreg orașul acela nu-mi
amintesc decât o singură femeie pe
care am întâlnit-o întâmplător, și mi-o
aduc aminte fiindcă mă iubea;
Zi după zi și noapte de noapte am fost împreună
– tot restul din mintea mea s-a șters
de-atunci încoace.
Nu-mi mai aduc aminte, zic, decât de-acea femeie
care de mine s-a legat cu atâta patimă.
Și parcă iarăși hoinărim și ne iubim, și ne despărțim.
Și iarăși ea nu-mi lasă mâna dintr-a ei, nu vrea
să-mi dea drumul să mă duc;
O văd aievea, strâns lipită de mine, cu buzele ei
mute și triste tremurând.
Sensul versurilor
Piesa descrie amintirea puternică a unei femei iubite, eclipsând toate celelalte experiențe dintr-un oraș aglomerat. Naratorul își amintește cu patos de legătura lor intensă și de despărțirea dureroasă, simțind încă prezența ei și dorința ei de a nu-l lăsa să plece. Este o meditație asupra impactului profund al iubirii și al pierderii asupra memoriei.