Trece vremea, trece vremea
Și îmi pare rău,
Trece vremea, trece vremea
Și mă trec și eu,
Veni primăvara iar,
A-nverzit sălcuța,
Ochii-mi plâng și mă gândesc
La ce-a zis măicuța.
Stă mama în tinda casei
Și-așa mă privește:
– Nu văd, fata mea, prea bine
Ori păru-ți albește?
Bătrânețea nu aș vrea
Nicicând să te-ajungă,
Să rămâi așa cum ești,
Să ai viață lungă.
– Aș da, măicuță, oricât
Viața s-o opresc,
Să rămân măicuț-așa,
Să nu-mbătrânesc,
Dar eu știu că nu se poate
Că așa e rândul,
Nimeni nu rămâne tânăr
Cât o fi pământul.
Doamne, omul pe pământ
Prea puțin trăiește,
Cât îi tânăr omul viața
Nu și-o prețuiește,
Nu știe decât să strângă
Și să fac-avere,
Și se trezește bătrân
Și fără putere,
Câțiva ani ar mai întoarce,
Dar nu are cum,
Nici palatele, nici banii,
Nu-l ajut-acum.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii inexorabile a timpului și asupra regretelor legate de neprețuirea vieții în tinerețe. Vorbitorul își exprimă dorința de a opri timpul și de a rămâne tânăr, dar acceptă inevitabilitatea îmbătrânirii și a pierderii puterii. Cântecul subliniază importanța prețuirii vieții și a momentelor prezente.