Eu și telefonul, firul și doar tonul,
Tot nu-l aud, pot să-l arunc-n holul
Cu mine golul, din mine norul,
Ploaia mea din gene, urechea mea și dorul
Nevisul și nesomnul, soarele un semn nul
Își pierde semnul, își minte semenul
Perna tot pe pat e, nimic în spate,
Iar la ușă, pustiul bate.
Masa, două scaune, unul căzut.
Sticla, două pahare, unul în plus.
Oglinda, două imagini, una prea mult.
Cioburi, două lacrimi, s-a dus.
Sedus, cândva, mâna ei, mâna mea
O pun pe-a ei în a mea,
Fruntea ei sub buza mea
Peste noi sărutarea, clocotindu-ne visarea,
Eu pe mal, pe podea.. singur, acum pe podea.
Eu și receptorul, neclintit tabloul,
Îmi suspină biroul, ne mai întâlnind stiloul.
În vitrină bibeloul mă fixează.
Radioul, fâșâie un post prost
Paltonul nu vrea plimbări, pantofii nu vor alei
Camera respiră un ultim parfum al ei
Cămașa-i necălcată, moartă lângă chei
Poze cu străini, lasă plângă ei
Ne jucam la o salcie
Ne stătea ca o perdea
Acolo lumea ne pierdea și pielea pierea
Mi-era că murim de tot era
Era lucru intim, timpul cu noi se pierdea
Canapea, nimeni pe ea, o amintire
Farfurie, două tacâmuri, o amăgire
Fereastra închisă spre interior, fior
Dor.. doar.. eu.. și.. doare
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimentul profund de dor și singurătate după o despărțire. Naratorul este copleșit de amintiri și de absența persoanei iubite, simțind durerea persistentă a pierderii.