Frunzuliță matostat,
Căutai în lung și-n lat,
Căutai și nu găsi
Ochii care îi iubi,
De i-aș mai putea vedea
Dor mare n-aș mai purta,
Dor mare n-aș mai purta
Și-așa mult n-aș mai ofta.
Mă gândesc, neică, la tine:
Nu-ți mai este dor de mine,
Nu-ți mai este dor de mine,
Nici de cea verde pădure,
De ce ochii tăi cei dulci
Care m-au iubit atunci
Pentru alta m-au lăsat
Ce-a fost frumos au uitat?
Neică, rău nu ți-o părut,
Inima nu te-o durut
Când pe mine m-ai lăsat
Când nici nu m-am așteptam,
Pe unde, neică, mergeam
Cu ochii te căutam,
Nu-i nimic, neicuț-al meu,
O veni și rândul tău.
Ajungă-te, neic-al meu,
Oftatul și dorul greu,
Să umbli din loc în loc
Și să nu-ți găsești noroc,
Și să mă cauți mereu
Cum te căutam și eu,
Să-ți fie dorul povară
Și greu ca piatra de moară.
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea unei persoane părăsite, care își amintește cu nostalgie de iubirea pierdută și își dorește ca fostul partener să simtă același dor și regret. Este un cântec despre căutare, dezamăgire și speranța unei revanșe karmice.