Pe poteca din pădure
Mi-ai dat mâna ta de fată,
Și umblând cărarea toată,
Prinsă gându-mi să te fure.
Prin frunzișul încă verde
Dintr-o vară pe sfârșite,
Mi-ai fost toată doar ispită
Și un drum ce nu se pierde.
Iarba ne șoptea vrăjită
Pe sub pasul tău cuminte,
Și mi-a fost dorul fierbinte,
Și iubirea nimerită.
Și te-au îndrăgit copacii
Cu zveltețea lor umilă,
Iar eu te-am dorit, copila,
Cum râvnesc numai săracii.
Și-a trecut un timp pe urmă,
Și-a fost toamna cu diluvii
Ce ne-au transformat în fluvii
Curgerea când nu își curmă.
Azi e iarna și-s colinde
Încălzind la nord de viață,
În mantaua lui de gheață,
Sufletul ce nu se vinde.
Mai apoi o să reînvie
Primăvara-n trupul florii,
Și iar vor veni cocorii
La pădurea care știe!…
Sensul versurilor
Piesa descrie o poveste de dragoste inocentă petrecută în natură, evocând sentimente de nostalgie și dor. Trecerea timpului și schimbarea anotimpurilor sunt metafore pentru transformările prin care trece relația, dar și sufletul.