Jos sub crucea răsturnată dintr-un sat
Am văzut un om odată
Stând cu fața-n mâini lăsată
Și cu fruntea-nsângerată,
Și plângea de parcă toată lumea L-a uitat.
M-am oprit atunci din cale lângă El,
Lacrimile-i curgeau vale
Printre degete în poale,
Îți venea să-i plângi de jale,
Călător pornit pe cale singurel.
Când i-am zis să nu mai plângă m-a privit duios
Și-a pus fruntea-n mâna stângă
Și-a-ncetat din ochi să plângă,
Parcă ar fi vrut să strângă
Lacrima ce curgea lângă Cruce jos.
Fața era toată albă ca de crin,
Dar albeața ei curată
Sângele-o brăzdară toată
Și-a Lui frunte-nsângerată
O cunună era roată numai spini.
Iar în palme și-n picioare răni de cui,
Dar atunci plin de mirare
Mi-am adus aminte care
E străinul din cărare,
Când mă-ntorc, minune mare, nu-L văzui.
Dar acum trecând prin sate și prin lunci
Și văd crucile uitate
Mie-mi pare că pe toate
Stă un Iisus care plânge
Plin de răni și plin de sânge ca atunci.
Sensul versurilor
Piesa descrie întâlnirea cu un om misterios, identificat ulterior ca fiind Iisus, care suferă sub cruce. Mesajul central este legat de sacrificiul și suferința lui Iisus, reflectate în crucile uitate din sate și lunci, sugerând o chemare la compasiune și amintire.
