Fulgeră coasele în soare.
A sunat cornul de vânătoare.
Sub cerul negrăit de curat.
În fiecare Ion vibrează os de împărat.
La un singur semn al lui
Se prăbușesc, ca pozdării, zidurile Ierihomului.
Ard conacele! Boerilor fuse-le
Dat să-și ia tălpășița și catrafusele.
Celor flămânzi Libertatea și-arată încă o dată fața
Țăranii o-ntâmpină cu: „Bună dimineața!”.
Nici un cântec de pe lume nu-i,
Ca această orgă de preoți ai pământului
Și suie România în fiecare om,
Cum suie primăvara aurul în pom.
Pe obrazul cerului scrie cu lapte,
Anul Domnului o mie nouăsute șapte.
Să se știe că a venit vremea să asculți,
O dată și o dată și de cei mulți,
Iar pentru toate cele câte au mai fost și s-au șters,
Poetul își cere iertare, că n-a putut să le cuprindă-n vers.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri din trecut, posibil legate de răscoala țărănească din 1907. Poetul își cere iertare pentru că nu poate cuprinde toate evenimentele în versuri, subliniind importanța de a asculta și de cei mulți.