Dă-ți, Domnico, rochiță
De-mi deschide temniță.
Da și carul cu doi boi
De mă scapă de nevoi.
Și vin’, soro, să mă vezi
Cum îmi frâng trupu-n obezi,
Să tot plângi și să nu crezi!
Frunză verde de granate,
Căci m-aș duce-n ceea parte
Să mai văd pe bietul frate!
Da-s o biată fată mare
Și la lume n-am crezare,
Ci am numai ochi de plâns
Și-un suflet de dor aprins.
Frunză verde rozmarin,
Rău e de voinic străin!
Numai luna că-l iubește
Și soarele-l încălzește.
Trece-n jos, se duce-n sus,
Nimeni nu-i dă un răspuns,
Nici îi zice: „Bun ajuns!”
Suie-n deal, coboară-n vale,
Nici o mândră nu-i stă-n cale.
Trece sate-n curmeziș,
Și dumbrăvile-n lungiș,
Vede-o mândră fețișoară
Ca un pui de căprioară.
El îi zice: „Dragă, stă.”
Ea în lături tot se da.
El îi zice: „Vină-ncoace,”
Ea-i răspunde: „N-am ce face.”
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul și singurătatea unui personaj, fie el fată închisă, fie voinic străin, care caută alinare și înțelegere, dar se lovește de indiferență și respingere. Versurile evocă un sentiment profund de injustiție și dorința de a evada dintr-o situație dificilă.