Trece vara cea-nflorită
Trece vara cea iubită
Și cu dânsa-n altă lume
Se duc florile din lume
Se duc toate-n pribegie
Rămâne țara pustie!
Numai două nu se duc,
Nici se duc, nici se usuc.
Una-i floare de zăpadă,
Una-i floare de livadă,
Una-i floarea crinilor,
Un’a trandafirilor;
S-amândouă-s răsădite,
S-amândouă-s înflorite,
Una-n câmpul raiului,
Alta-n cuibul graiului!
Mândrulito, draga mea,
Au căzut din cer o stea.
Și mi-au zis într-un ceas rău
C-am să mor de dorul tău!
Și mi-au zis într-un ceas blând
Că de-i face pe-al meu gând,
Să mă lași a săruta
Două flori pe fața ta,
Una-n câmpul raiului,
Alta-n cuibul graiului,
De murit, eu n-oi muri,
Ci cu tine m-oi iubi.
Cât or crește flori în lume
Și s-or duce-n ceea lume!
Sensul versurilor
Piesa exprimă trecerea timpului și frumusețea efemeră a naturii, dar și eternitatea iubirii. Vorbitorul își exprimă dorința de a iubi etern, depășind chiar și moartea, prin intermediul florilor care simbolizează iubirea și frumusețea.