Prietenii.
Porcul, pupaza, cocoșul, un broscoi, un cerb, un cuc,
Codobatura, măgarul, turturica și-un bursuc
Se-adunaseră odată sub umbrela unui nuc…
Și-astfel stând la sindrofie,
Adumbriți de nucu-nalt,
Făceau caz de-a lor noblețe și de-a lor prietenie,
Întrecându-se-n surâsuri unul către celălalt….
Astfel, porcul zise tare, ca un orator de soi:
– Eu spun sincer că pe lume, de nu v-aș avea pe voi,
Mi-ar părea că toată lumea e o baltă de noroi! ….
Pupăza, privind broscoiul, nu mai înceta să spună:
– Eu când nu vă văd trei ceasuri, umblu parc-aș fi nebună! …
Iar măgarul îi răspunse: – Cine seamănă, s-adună! …
– Frate, dacă nici aicea, zise cucul ca din flaut,
Nu-i noblețe-adevărată, nu știu unde s-o mai caut! ….
Și tot astfel, cu iubire fără margini, și-au spus verbul.
Codobatura, măgarul, turturica și-apoi cerbul…
Însă, coborând amurgul să-nvelească-n taină nucul,
Cel dintâi plecat-a cucul;
Dar abia luându-și zborul,
Pupăza porni să spună, veselind întreg soborul:
– Bată-l Dumnezeu Preaînaltul!
Știți ce păcătos e ăsta care-n crâng își cântă psaltul?
Face ouă-n alte cuiburi, să i le clocească altul! ….
După hohote cu lacrimi între sincerii prieteni,
A plecat apoi și cerbul către brazii plini de cetini,
Dar în clipa următoare, pupăza-l luă la rost:
– Iată, cât e el de mare, tot pe-atâta e de prost;
Nu e-n stare nici o vorbă mai de duh și el să toarne
Și de-aceia… crește-n coarne! …
Și din nou a râs soborul, uitând vieții tot amarul,
Iar la câteva minute, „rămas bun” le-a zis măgarul….
– Ce fudul e urechiatul! … șopti porcul, malaet
– Cum n-ar fi dacă se crede cel mai mare cântăreț! …
– Mie-mi vine să mă spânzur, când aud barbaru-i glas!.
– Și el zice, dobitocul, că e cel mai mare bas! ….
Cam așa batjocorit-au pe măgar cei ce-au rămas….
În sfârșit, plecând și porcul, ceilalți toți grăiră-n cor:
– Vai ce porc nesimțitor!
Ia te uită, ticălosul, cum își bate joc de noi:
Păi așa se iese-n lume, plin cu totul de noroi? ….
– Dacă noi stăm cu toți porcii! … sări pupăza moțată,
Iar când fu și ea să plece, turturica zise-ndată:
– Porcului eu nu-i bag vină, dragi prieteni, nici de fel,
Fiindcă porcu-i pretutindeni, cu noroiul după el;
Dar de pupăza ce ziceți, că-n mătăsuri e-n tot ceasul,
Iar în casa ei când intri, trebuie să-ți astupi nasul?! ….
Și-ntr-un hohot fără seamăn; toți își înecară glasul,
Astfel încheind taifasul;
Iar un cărăbuș frumos,
În cojoc de abanos,
Suspinat-a pentru sine, de sub umbra unor cetini:
– Rar asemenea noblețe și mai rar așa prieteni! ….
Sensul versurilor
Piesa satirizează ipocrizia și falsitatea din anumite relații de prietenie. Animalele se adună și se laudă reciproc, dar imediat ce cineva pleacă, încep să-l bârfească și să-l critice, demascând astfel superficialitatea legăturilor lor.