Într-un colț frumos de luncă,
stă odată un voinic.
Toți sătenii, mare, mic,
împrejur cădeau de muncă,
dar voinicul de mai sus,
ziua întreagă dormea dus,
fără a lucra nimic.
Iar când se trezea din somnu-i totdeauna lung și greu,
cel voinic, în gura mare, suduia pe Dumnezeu.
-Am pierdut un sfert din viață de când mila Ta aștept,
căci, nerod, crezui ce preoții din Altare pururi spun:
„Dumnezeu e drept și bun!
Să te am în față, Doamne, ți-aș striga cu mâna-n piept:
Unde-ți este bunătatea? Cum ești milostiv și drept,
când de-atât amar de vreme sufletul din mine geme,
pururi mila Ta cerând-o în genunchi, cu ochii uzi.
Făr’ ca Tu, din a Ta slavă, să mă vezi sau să m-auzi?.
Cum ești drept, când dai atâtor oameni, aur și castele,
fericiri care-i înalță până dincolo de stele,
pe când mie Tu nu-mi dai, să trăiesc de azi pe mâine,
decât coaja de mălai care-o dai oricărui câine?
Ce păcat fără pereche am putut cândva să fac,
de mă ții de-atâta vreme fără seamăn de sărac?..
I-a răspuns atunci un șarpe, de sub niște flori de mac:
omule, de vrei tu galbeni, o căldare-acum să ai,
îmi dai voie, mâna dreaptă de la umăr să ți-o tai?..
-Mâna dreaptă? zise omul, dar ce crezi c-am băut laur?..
N-aș primi să-mi taie dreapta, nici pe-o butie de aur!..
-Două butii îți dau frate, dacă mintea-ți nu-i nătângă
și mă lași să-ți taie, nu dreapta, ci încalte, mâna stângă!
-Să rămân schilod pe viață? Să mă facă lumea „ciung”?..
Chiar cu șapte buți de galbeni să mă-mbii și tot te-alung!
-Atunci șapte buți de aur îți voi da, și-acum socot
că primești și-o să-mi dai voie, în schimb ochii să ți-i scot!
-Ochii mei? Să vreau cu ochii, pentru aur, să mi-i scoată
și să nu mai văd atâtea câte sunt în lumea toată?
Să mă-nghită noaptea neagră în adânc pe totdeauna
și să nu mai văd de-apururi: cerul, soarele și luna?..
Ești nebun tu, bade șarpe și de-ncerci a doua oară
să-mi ceri ochii, oricât aur mi-ai da-n schimb pe-a lor comoară
dreapta mea, cu-această bâtă, într -o clipă te omoară!
– Bine, de nu-mi dai nici ochii, iată, vorba mea se schimbă:
îți dau zece buți cu galbeni, pe netrebnica ta limbă..
cred că nu mai ai ce zice și că târgul s-a făcut!..
-Să-mi tai limba, zici, tu, șarpe? , ca măgarii-apoi să rag
și să nu mai pot eu spune ce mă doare, ce mi-e drag?
Pleacă, șarpe, cât mai iute, că te tai cu-acest baltag! ”..
-Am să plec, dar mai-nainte, fiindcă ești așa sărac,
cea din urmă încercare, orice-ar fi, eu tot mai fac;
uite-ți dau, eu nestemate, nouăzeci de mii de saci,
pentru-ntreaga sănătate câtă ai.. Așa mă placi?..
Poți să ai orice pe lume, însă pururea să zaci..
drept răspuns, atunci voinicul ridică baltagu-n sus,
Însă șarpele, scuipându-l, l-a-mpietrit și-apoi i-a spus:
-Vezi, nemernică făptură, vierme păcătos ce ești
cât de bun a fost cu tine Cel din slăvile cerești?
Nu ți-a dat comori de aur, nici măriri și nici castele,
cum zici tu c-a dat la alții, să-i înalțe pân-la stele,
dar atâta de bogat, că n-ai vrut să dai nimica-n schimb,
pe marile-mi comori, ba ai vrut să-mi vii de hac..
Iată dar că tu n-ai drept, pe Cel Sfânt să-l iei de piept
și să-l strigi că ești sărac!
Sensul versurilor
Piesa ilustrează un om nemulțumit de soartă, care îl blamează pe Dumnezeu pentru sărăcia sa. Prin întâlnirea cu șarpele, care îi oferă bogății în schimbul unor părți ale corpului, omul realizează valoarea darurilor primite și importanța recunoștinței.