Vasile Militaru – Darurile Domnului

Într-un colț frumos de luncă,
stă odată un voinic.
Toți sătenii, mare, mic,
împrejur cădeau de muncă,
dar voinicul de mai sus,
ziua întreagă dormea dus,
fără a lucra nimic.
Iar când se trezea din somnu-i totdeauna lung și greu,
cel voinic, în gura mare, suduia pe Dumnezeu.
-Am pierdut un sfert din viață de când mila Ta aștept,
căci, nerod, crezui ce preoții din Altare pururi spun:
„Dumnezeu e drept și bun!
Să te am în față, Doamne, ți-aș striga cu mâna-n piept:
Unde-ți este bunătatea? Cum ești milostiv și drept,
când de-atât amar de vreme sufletul din mine geme,
pururi mila Ta cerând-o în genunchi, cu ochii uzi.
Făr’ ca Tu, din a Ta slavă, să mă vezi sau să m-auzi?.
Cum ești drept, când dai atâtor oameni, aur și castele,
fericiri care-i înalță până dincolo de stele,
pe când mie Tu nu-mi dai, să trăiesc de azi pe mâine,
decât coaja de mălai care-o dai oricărui câine?
Ce păcat fără pereche am putut cândva să fac,
de mă ții de-atâta vreme fără seamăn de sărac?..
I-a răspuns atunci un șarpe, de sub niște flori de mac:
omule, de vrei tu galbeni, o căldare-acum să ai,
îmi dai voie, mâna dreaptă de la umăr să ți-o tai?..
-Mâna dreaptă? zise omul, dar ce crezi c-am băut laur?..
N-aș primi să-mi taie dreapta, nici pe-o butie de aur!..
-Două butii îți dau frate, dacă mintea-ți nu-i nătângă
și mă lași să-ți taie, nu dreapta, ci încalte, mâna stângă!
-Să rămân schilod pe viață? Să mă facă lumea „ciung”?..
Chiar cu șapte buți de galbeni să mă-mbii și tot te-alung!
-Atunci șapte buți de aur îți voi da, și-acum socot
că primești și-o să-mi dai voie, în schimb ochii să ți-i scot!
-Ochii mei? Să vreau cu ochii, pentru aur, să mi-i scoată
și să nu mai văd atâtea câte sunt în lumea toată?
Să mă-nghită noaptea neagră în adânc pe totdeauna
și să nu mai văd de-apururi: cerul, soarele și luna?..
Ești nebun tu, bade șarpe și de-ncerci a doua oară
să-mi ceri ochii, oricât aur mi-ai da-n schimb pe-a lor comoară
dreapta mea, cu-această bâtă, într -o clipă te omoară!
– Bine, de nu-mi dai nici ochii, iată, vorba mea se schimbă:
îți dau zece buți cu galbeni, pe netrebnica ta limbă..
cred că nu mai ai ce zice și că târgul s-a făcut!..
-Să-mi tai limba, zici, tu, șarpe? , ca măgarii-apoi să rag
și să nu mai pot eu spune ce mă doare, ce mi-e drag?
Pleacă, șarpe, cât mai iute, că te tai cu-acest baltag! ”..
-Am să plec, dar mai-nainte, fiindcă ești așa sărac,
cea din urmă încercare, orice-ar fi, eu tot mai fac;
uite-ți dau, eu nestemate, nouăzeci de mii de saci,
pentru-ntreaga sănătate câtă ai.. Așa mă placi?..
Poți să ai orice pe lume, însă pururea să zaci..
drept răspuns, atunci voinicul ridică baltagu-n sus,
Însă șarpele, scuipându-l, l-a-mpietrit și-apoi i-a spus:
-Vezi, nemernică făptură, vierme păcătos ce ești
cât de bun a fost cu tine Cel din slăvile cerești?
Nu ți-a dat comori de aur, nici măriri și nici castele,
cum zici tu c-a dat la alții, să-i înalțe pân-la stele,
dar atâta de bogat, că n-ai vrut să dai nimica-n schimb,
pe marile-mi comori, ba ai vrut să-mi vii de hac..
Iată dar că tu n-ai drept, pe Cel Sfânt să-l iei de piept
și să-l strigi că ești sărac!