Vasile Militaru – Legea Lupului

Împărat fiind pe vremuri, lupul, – fire înțeleaptă,
Și milos cu toți supușii, – a făcut o lege dreaptă,
Prin a cărui rânduire, – pentru foarte bun cuvânt,
O livadă înflorită, cum nu-i astăzi pe pământ,
Hotărât a fost să fie socotită ca loc sfânt,
Pentru că-napoia vremii cu trei veacuri și mai bine,
Ar fi fost pe-acea livadă mănăstire de albine.
Astfel, – era scris în lege, că-n acea livadă verde
Cine intră, viața-și pierde:
Fie miel sau fie ied,
N-avea drept să-i calce iarba nici picior de patruped.
Cel ce va-ndrăzni s-o facă, – hotărât era prin lege,
Să primească pe spinare, nu mai știu câte ciomege,
Iar apoi, – ca pildă vie, –
Jupuit pe loc să fie.
Cei dintâi căzuți în laț și-nhățați ca să-i jupoae,
Au fost niște căprioare, doi viței și-o biată oaie,
Și cădeau, pe rând apoi:
Cai, mioare, vaci și boi, –
Cărora, chiar Împăratul, – milostiv cum numai el e, –
Le lua-n primire zilnic nefolositoarea piele.
Într-o zi însă norocul, nu știu cum a vrut să joace
Și să facă astfel placul celorlalte dobitoace,
Cari-au prins pe iarba verde, în livada cea smălțată,
Vre-o trei lupi cu ceafa lată.
Duși fiind la judecată, de trei boi, un miel și-o oaie,
Ca pe cei de mai-nainte, Împăratul să-i jupoae,
Înălțimea-Sa, îndată ce văzu pe lupi în fiare,
Către vitele cornute a turnat cu voce tare:
– Cum, nemernici și mișei,
Îndrăzniți a crede oare să jupoi pe frații mei?
– Doamne, au călcat livada! , – cuteză un bou să zică.
– Taci, că te jupoi îndată!.. Boul a tăcut, de frică.
– Legea spune…, – zise oaia, dar simți fiori prin șeu:
– Ce-ai tu cu legea, dobitoaco?.. Legea n-am făcut-o eu?
Și pe frații puși în fiare liberându-i rând pe rând,
Împăratul, cu iubire, i-a îmbrățișat, plângând.
Celelalte dobitoace au plecat tiptil apoi:
Oaia-ntâi, pe urmă boii, iar mielul după boi, –
Pricepând că, să nu calce în livada fără stupi,
Legea-i numai pentru ele, însă nu și pentru lupi.