I
Am pășit sfios în lume, fără haine, fără nume, numai cu o sete infernală
Nici o ploaie nu-mi ajunge, chiar de tot pământul plânge
Nu mi-ar face setea mai domoală.
Sete mi-e de drum și cântec, de blestem și de descântec, de femei de chefuri și beții
Și mi-am cumpărat din piață un butoi cu strop de viață
Și-un pahar să beau în orice zi.
Refren: Un pahar cu gust amar, ca un plâns de lăutar, sau paharul cu dulceață
Beau plângând, beau râzând, beau și nu știu până când
Setea mamii ei de viață.
II.
Buzele îmi sunt crăpate de iubiri neconsumate
Alte buze parc-ar vrea să soarbă
Și uscat mi-e cerul gurii, după gustul rău al urii
Ce-mi albește firele în barbă.
Beau la masă cu străinii, și pe gât mă-nțeapă spinii
Chiar de beau șampania cea mai fină
Beau la masă cu ai mei și-aud cântece de zei
Și-n pahar e pace și lumină.
REFREN…
III.
Când mi-e sete-n disperare, beau și șapte-opt pahare
Și ce-o fi o fi să se întâmple
Dar butoiul luat din piață s-a golit de stropi de viață
Și nu vine nimeni să mi-l umple.
Și de teama setei grele, eu cu lacrimile mele
Am să-l umplu-n fiecare seară
Să-mi fac inima pahar și să sorb încet și rar
Lacrima cea dulce sau amară
Sensul versurilor
Piesa descrie o sete insațiabilă de viață și experiențe, dar și dezamăgirea resimțită atunci când aceste dorințe nu sunt împlinite. Reflecția asupra trecerii timpului și a inevitabilei apropieri de final sunt, de asemenea, prezente.