La fântână, la izvor
La fântână, la izvor
Mân-un șarpe pe-un fecior
Dar l-o mâncat de jumătate
Dar l-o mâncat de jumătate
Jumătate nu-l mai poate.
Dar mult timp că nu trecea
Dar mult timp că nu trecea
Și-o nevastă că venea
Dar feciorul când o vedea
Da el din gură îi grăia
-Da, tu nevastă, draga mea
De-ai făcut în lume bine
Da, de-ai făcut în lume bine
Scapă-mă de acest câine.
Șarpele când o vedea
Șarpele când o vedea
El din gură că-i grăia
-Da vezi-ți nevastă calea
Da vezi-ți nevastă calea
De-aici nu te-apropria
Da, că maică-sa mi l-o dat
Dacă maică-sa mi l-o dat
Până nu l-o botezat
Cu piciorul legăna
Da, cu piciorul legăna
Și din gură-l blestema
Da, mâncă șerpii carnea ta
Da, mâncă șerpii carnea ta
Cum îmi mânci tu inima.
Dacă maică-sa l-o blestemat
Dacă maică-sa l-o blestemat
Și de fecior l-o legat
Că blestemul de la mamă
Că blestemul de la mamă
Tot de inimă se leagă
Că blestemul de la măicuță
Că blestemul de la măicuță
Se leagă la inimuță.
Sensul versurilor
Un tânăr este mâncat de un șarpe, trimis de mama sa ca răzbunare. Blestemul matern îl leagă de șarpe, simbolizând o legătură toxică și distructivă.