Trei neghiobi mergând pe-o vale
Și zărind un urs din cale
Când suia cu groază-n vie
Și intră în vizunie,
Zise unul: – Ai să-l prindem
Și la vreun țigan să-l vindem.
Altul a zis: – Cum să poate
Din vizunia-i a-l scoate?
– Iacă cum, – altul iar zise
Și îndată se descinse –
Dați brâiele fiecare,
Să facem un lung și mare,
Și legându-mă pe mine
Cu el de picioare bine,
Să țineți strâns cu tărie
Când voi intra-n vizunie,
Ș-apucând pe urs dodată,
Să mă trageți voi îndată,
Și apoi d-aci scoțându-l
Facem cu el ce ne-e gândul.
Astfel dacă sfătuiră,
Brâiele își înnădiră,
De picioare îl legară
Ș-în vizunie-l băgară.
Când vru mâna să întinză
Pe urs de urechi să-l prinză,
Ursul de cap îl apucă
Și cu totul i-l îmbucă;
El strigând într-a sa gheară,
Ceilalți cum l-a tras afară
Stau, se uită cu mirare,
Văzându-l că cap nu are,
Să-ntreb, zicând: – Frățioare,
Avuta-au Valdu cap oare?
Unul zise: – Nu țiu minte,
Altul iar alte cuvinte,
Și nedomiriți l-aceasta,
Au mers să-ntrebe nevasta.
Așa ei pe mortul lasă
Și mergând la ea acasă,
O-ntreb: – Stano, ia ne spune,
Că vrem să știm a minune,
Bărbatul tău ce fel fuse,
Acum cu noi când se duse,
Avea cap ca fiecine,
Or nu, că tu știi mai bine?
Ea, gândind puțin în sine,
Le răspunse: – Nu știu bine
Dar la Paști îmi par’ și mie
Că și-a cumpărat tichie.
Sensul versurilor
Trei neghiobi încearcă să prindă un urs, dar unul dintre ei sfârșește tragic. Ceilalți doi, confuzi și nepăsători, merg să întrebe soția defunctului dacă acesta avea cap, sugerând o lipsă crasă de inteligență și empatie.