Underman – Apropiere

Ia-mă în brațe, tu, dans al dezamăgirii noastre,
Doar câțiva pași prin noapte și-o pagină de șoapte.
Te-aștept de-o viață, parcă sunt gata să mor,
Pierdut în trecut, nu mă regăsesc în viitor.
Dacă sună crud, jur că nu vreau să par dur,
Este doar forma diformă prin care simt că trec acum.
Sunt un colos de piatră traversat de izvoare,
Întregi sentimente ce formează ape curgătoare.
Am traversat multiple drumuri, distanțe nu mai socotesc,
Nu mă împușc în cap, vreau doar să te regăsesc.
Sunt gol și, în același timp, parcă plin de mine,
Vreau să vorbesc, dar ocolesc și-apoi nu mă simt bine.
Plutesc în derivă, nu-i nimeni de vină,
Aștept un fenomen din spațiu să mă înghită fără milă.
Retras în umbra nesiguranței mele,
Vreau să simt și când ating acolo nu-i nimic, doar piele.
Plutesc în jurul tău, de-am uitat să mă opresc,
Și dacă reușesc, n-am curajul să-ți vorbesc.
Sângerez o durere ce-ți aduce doar plăcere,
Așa lipsit de putere, altceva mi-ai cere?
Ești o mare de lumină și-ai o mare vină,
N-ai milă de cei ca mine care trăiesc în mină.
Cum aș putea să-ți spun ce vreau de la tine,
Când nici măcar pe mine nu mă cunosc atât de bine.
Și poate nu ești sigur cine sunt și ce gândesc,
Te uiti mirat în jurul tău, da, cu tine vorbesc.
Nu vreau să te sufoc, agăț puțină atenție,
Am uitat cum se procedează, greșesc fără intenție.
Simt că trebuie să-mi curăț mizeriile toate,
Sau mă infectez cu ele și dispar în eternitate.
Nu vreau să te rețin, am pierdut prea mult timp,
Știind că simt atâtea fără ca habar să am ce simt.
Atrage-mă de parcă mă cheamă gravitația,
Lovește-mă, atinge-mă, vreau să regăsesc senzația,
Ca orice bărbat, mâna pe arc, să mă simt util,
Alerg spre palma ta unde uneori mă simt copil.
Lumea din spate mă pictează întunecat, mascara,
Ai șervețele umede, hai, stinge țigarea.
M-am săturat să aștept, recunosc, mie mi-e greu,
Iar tu poți fi medicul și medicamentul meu…
Plutesc în jurul tău, de-am uitat să mă opresc,
Și dacă reușesc, n-am curajul să-ți vorbesc.
Sângerez o durere ce-ți aduce doar plăcere,
Așa lipsit de putere, altceva mi-ai cere?
Ești o mare de lumină și-ai o mare vină,
N-ai milă de cei ca mine care trăiesc în mină.
Cum aș putea să-ți spun ce vreau de la tine,
Când nici măcar pe mine nu mă cunosc atât de bine.
Ploaie de cuvinte, i-am citit pe mulți,
O parte nu mai sunt, o parte sunt deja cărunți.
Probabil sunt puternic și, în același timp, slab,
Amalgam urban și totuși complex uman.
Vreau să ne-ntâlnim într-un câmp pătat cu flori,
Dar n-am pictat eu lumea asta și ne pierdem în culori.
Deasupra nori și la baza lor o mare,
Între cele două puncte, artificii uriașe iau amploare.
La plimbare după ploaie prin orașul curățat,
Dar acum sunt prins în mine, vreau să mă ajuți să scap.
Te-am pierdut, nu înțelegi, nu știi ce să mai crezi,
Asta-i nebunia mea și-am să te rog s-o ierți.
Da-mi răbdarea ta, nu am să mă joc cu ea,
Și-am să mă ridic bucăți, te rog nu mai renunța.
Ascultă glasul meu ce parcă nu mai tace,
Promit să mă revanșez, pentru tine o voi face.
Plutesc în jurul tău, de-am uitat să mă opresc,
Și dacă reușesc, n-am curajul să-ți vorbesc.
Sângerez o durere ce-ți aduce doar plăcere,
Așa lipsit de putere, altceva mi-ai cere?
Ești o mare de lumină și-ai o mare vină,
N-ai milă de cei ca mine care trăiesc în mină.
Cum aș putea să-ți spun ce vreau de la tine,
Când nici măcar pe mine nu mă cunosc atât de bine