Trei cruci de lemn, trei cruci enorme de lemn
Vopsite cu trei culori, păzesc pe marginea șoselei
Fântâna celor credincioși!
Trei cruci pe marginea șoselei cu gesturi largi de mâini bolnave
Opresc din drum pe călători și parcă-s trei spânzurători
De care atârnă trei crisosi..
Într-o zi împinși de-același funerar îndemn
Ca două armate puse una-n fața alteia
Cuminții se-ntâlniră cu nebunii
Copiii morților de mâine se-ntâlniră cu părinții..
„Și-armatele-ncepură lupta la umbra crucilor de lemn
Deoparte flutura stindardul credinței.. alb.. curat..”
Ca albul cel curat, al florilor de nufăr
Iar tricolorul nebuniei, închis cu grijă-n câte-un cufăr
De craniu omenesc..
Stă gata să se desfășoare la cea dintâi îngenunchere
A albului domnesc..
Însă-n ziua aceea cerul înnegrit de fum părea
Un tavan de catedrală ce se năruia
„Iar fumul din clopotnițele-aprinse deschidea-n albastru:”
Drumul altui fum, mai greu, mai negru și-albastrul
se-nnegrea..
Și-n ziua aceea cerul înnegrit de fum părea
Un tavan de catedrală ce se năruia.
Și mulțimea-nspăimântată, spre clopotnițele-aprinse
Se-ndrumă grupuri, grupuri, cei cuminți privesc plângând
Plâng ca resturile unei armate-nvinse, iar nebunul stă deoparte
Și zâmbește.. fredonând:
BLASFEMIE!!!
„Iar tricolorul nebuniei adăpostea pe-nvingători!!!”
Sensul versurilor
Piesa descrie un conflict simbolic între credință și nebunie, sugerând că nebunia (reprezentată de tricolor) triumfă într-o lume în care credința pare să se destrame. Stindardul blasfemiei simbolizează o revoltă împotriva ordinii stabilite și a dogmelor religioase.