zeus – Versuri.pro

Daniel Vişan-Dimitriu - Olimpul Democratic

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Se făcuse coadă mare în Olimp,
căci voiau toţi zeii bine să le fie
lor, nemuritorii care, de un timp,
vor şi fericirea din democraţie.
Se vota cu bile, ca şi pe la noi,
bine-n pumni ascunse, ca să nu le vadă
lupii de la urne, pentru care-s oi
fără judecată şi, la vot, grămadă.
Unul, clar, e Zeus, veşnicul tiran,
gata să trăznească urnele-amândouă
dacă nu-i respectă ultimul slogan:
„Vreţi democraţie, vă arăt eu vouă!”.
Celălalt e Bachus, zeul beţivan
care strigă tare că-i cu Zeus leat,
dar că e mai tare, chiar şi în slogan:
„Jos cu tirania! Hai cu Mort de Beat!”.
Când credeau, votarea, că s-a-nfăptuit,
ultimul din coadă, ca să fie nulă,
aruncă în urne – ce nesocotit! –
bile cu duiumul. Cine eşti? Sunt Bulă!.

Jorge Luis Borges - Labirintul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Nu poate Zeus să desfacă plasa
de piatră ce mă strânge. Nu știu rândul
de oameni care-au fost; urmează gândul
șir monoton de ziduri, drum ce lasă
în urmă poarta-mi. Drepte galerii
ce se-ncovoaie-n arcuiri secrete,
când anii trec, lugubre parapete
de timpul crud mâncate zi de zi.
În praful galben descifrat-am umblet
ce mă-nspaimântă. În văzduh tresaltă
încovoiate seri ce sumbru poartă
prelung ecou din fiorosul urlet.
În umbră-i Altul, știu, și tristă-i soarte
singurătatea-i. Câtă să n-ajungă,
pe Hades îl tot cheamă și-l alungă
dorind în sânge să-mi găsească moarte.
Mereu ne căutăm.
O, de-ar veni a așteptării cea din urmă zi!

Homer - Iliada Cântul II Partea I

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Toți peste noapte dormeau, și zeii ceilalți și bărbații
Războitorii din car, numai Zeus n-avea parte de tihna
Somnului. Sta chibzuind cum el să-l înalțe pe-Ahile
Cinstea mărindu-i cu pierderea multor Ahei la corăbii.
Una din toate la urmă-i păru că e mult mai cu cale,
Lui Agamemnon Atrid un vis momitor să trimită.
Visul la sine chemând, îi zise cuvinte ce zboară:
„Du-te, tu, vis momitor, pe la repezi corăbii ahee,
Unde adormit e sub cort Atrid Agamemnon, și spune-i
Toate și-ntocmai așa după cum mi-e porunca; zorește-l
Să înarmeze pe-Ahei, să bată cu toată greimea,
Poate chiar azi să ia Troia cu ulițe largi pietruite;
Nu stau cu vrerea-ndoită, ci una de-acuma sunt zeii,
Domnii cei mari din Olimp, căci Hera-i rugase și-nfrânse
Pregetul lor, de-amenință nori grei peste neamul din Troia.
”Zise, iar Visul porunc-auzindu-i îndată purcese.
Neamânat el ajunse la repezi corăbii ahee,
Unde sub cort adormit îl găsi pe Atrid Agamemnon;
Somnul cu farmec ambrozic deasupra-i plutea ca un nour.
Stele la creștetul lui, în făptură ca Nestor, pe care
Mai cu temei îl cinstea între sfetnicii săi Agamemnon.
Astfel întocmai fiind, grăi vestitorul lui Zeus:
„Dormi, tu vlăstar din Atreu, cel vestit la strunit telegarii?
Nu-i dat să doarmă cât noaptea-i de mare un sfetnic al obștii,
Căruia soarta-i încrede norodul cu grijile-i multe.
Ia tu aminte ce-ți spun: eu sunt vestitorul lui Zeus,
Care-i departe și tot are grijă și milă de tine.
El porunci să pornești cu întreaga oștire-narmată,
Poate chiar azi să iei Troia cu ulițe largi pietruite;
Nu stau cu vrerea-ndoită, ci una de-acuma sunt zeii,.
Domnii cei mari din Olimp, căci Hera-i rugase și-nfrânse
Pregetul lor și nori grei pe Troieni i-amenință din partea
Marelui Zeus. Deci adu-ți aminte și nu da uitării
Spusele mele de cum părăsi-te-va dulcea somnie. ”
Asta rostindu-i, s-a dus. În cort a rămas Agamemnon
Singur în sine gândind la fapte ce n-aveau să fie:
Și-nchipuia că-ntr-o singură zi cuceri-va cetatea.
Nesocotitul, el nu știa gândul ascuns al lui Zeus,
Care-a ursit-a din nou ca Troienii și-Aheii să-ndure
Vaiete multe și-amaruri în valma cumplitelor lupte.
Craiul din somn se deșteaptă și glasul zeiesc îi răsună,
Iute se scoală-n picioare și-mbracă o nouă și moale
Haină frumoasă și mantia mare și-aruncă deasupra-i
Și o mândrețe de tălpi și-nnoadă pe dalbe picioare,
Spada țintată-n argint își prinde de umăr și-apucă
Trainicul sceptru ce-avea din străbuni și în grabă se duce
Unde stau vasele Aheilor cei ferecați în aramă.
Tocmai suia pe Olimp și-a zorilor zână Aurora,
Zeilor veste să dea tuturor de ivirea luminii.
Dete Atride poruncă strigacilor crainici să cheme
Oastea, ca toți să s-adune feciorii pletoși din Ahaia.
Crainicii-ndată crăiniră și-n pripă se strânser-Aheii.
Sfat mai întâi sfătuiră oștenii de frunte, bătrânii,
Lângă smolita corabie a craiului Nestor din Pilos.
După ce-i strânse, rosti o povață cuminte Agamemnon:
„Dați ascultare, prieteni. Venitu-mi-a-n tainică noapte
Visul de sus de la zei. Era la vedere ca Nestor,
Tocmai ca el după stat, după chip, după toată făptura.
Stete la creștetul meu și-mi zise cuvintele aceste:
„Dormi, tu vlăstar din Atreu, cel vestit la strunit telegarii?
Nu-i dat să doarmă cât noaptea-i de mare un sfetnic al obștii,
Căruia soarta-i încrede norodul cu grijile-i multe.
Ia dar aminte ce-ți spun, eu sunt vestitorul lui Zeus,
Care-i departe și tot are grijă și milă de tine.
El poruncit-a să-ntrarmi pletoșii Ahei pân’ la unul,
Poate chiar azi să iei Troia cu ulițe largi pietruite.
Zeii ce șed în Olimp de-acuma-nțeleși între dânșii
Cugetă toți la un fel, căci lesne-i făcu s-o asculte
Hera cu rugile ei și-acum pe Troieni i-amenință
Zeus; tu asta păstrează-ți în minte. La vorbele-aceste
Visul se duse zburând și somnu-mi fugi de pe pleoape.
Hai dar pe Ahei să-i pornim cu armele. Dar mai-nainte
Eu am să-i pun la-ncercare vorbindu-le cum mi se cade
Și-o să-i îndemn la corăbii să fugă, să plece pe mare.
Voi repeziți-vă care-ncotro și opriți-i cu gura. ”
Asta grăindu-le Atride șezu. Între dânșii se scoală
Domnul prundosului Pilos, bătrânul, cumintele Nestor
Și sănătos chibzuind, așa începu să cuvinte:
„Voi căpetenii și Domni ai oștirii din Argos, prieteni,
Dacă venea să ne spuie de visul acesta un altul,
Noi puteam zice că minte și nu i-am fi dat ascultare;
Visul e însă visat de mai-marele nostru; de aceea
Hai să vedem de se poate pe-Ahei să-i pornim la bătaie. ”
Asta vorbi și întâiul din sfat se grăbi să se ducă.
Sfetnicii toți, purtătorii de sceptre, urmând pe păstorul
Armiei, se ridicară și gloate veneau cu grăbire.
Cum se pornesc câteodată-mbulzindu-se roiuri de-albine,
Mișună-ntr-una, ieșind din laturea stâncii scobite,
Zboară și-n chip de chiorchine s-așază pe flori primăvara,
Unele flutur-aicea grămadă, altele acolo;
Astfel și oștile atunci roind din corăbii, din corturi,
Se îmbulzeau și în cete cu vuiet curgeau spre adunare,
Pe-așezătură la mal. Ardea între dânșii zorindu-i
Vestea trimisă de Zeus. Se strânseră toți, dar soborul
Nu se putea mulcomi și pământul gemea sub povara
Gloatelor când s-așezau, căci valmă era și vreo nouă
Crainici umblau să-i potoale cu strigăte tari și s-aline
Zgomotul lor ca s-asculte pe Domnii, purceșii din Zeus.
S-au așezat ei la urmă și-a stat fiecare la locu-i.
Liniște apoi se făcu și atunci se sculă Agamemnon,
Sceptrul în mână țiind, pe-acel făurit de Hefestos,
Care-l dădu împăratului Zeus, născutul din Cronos;
Zeus îl dete lui Hermes, al zeilor sol, al lui Argus
Ucigător, iar acesta l-a dat lui Pelops călărețul,
Iar Pelops lui Atreu, vestitul păstor de noroade,
Care murind îl lăsă lui Tieste, bogatul în turme;
Craiul Tieste la rându-i îl dete să-l poarte Agamemnon
Spre a domni peste Argos întreg, peste multele-ostroave.
El, sprijinindu-se-n sceptrul acesta, vorbi adunării:
„Voi, vitejime, Danai, tovarăși de luptă, prieteni,
Mare și grea e osânda ce-mi dete părintele Zeus,
Neînduratul. Deși se-nvoise cu semne că-n țară
Nu m-oi întoarce de-aici înainte ca Troia s-o spulber,
Totuși acuma s-a pus să mă-nșele grozav; mă silește
Calea spre țară s-apuc rușinos după pierdere multă.
Astfel e voia lui Zeus, a zeului cel mai puternic,
Care-a surpat așa multe cetăți cu mândrețe de ziduri
Și o să surpe mereu, căci nebiruit e-n putere.
Vai, e-o rușine s-audă urmașii cumva că Danaii,
Oaste așa multă și-atât de vitează, luptară zadarnic
Vreme-ndelungată pe-aici, și deși se bătură cu oameni
Mult mai puțini decât ei, biruința lor tot e departe.
Dacă-nvoindu-ne noi cu Troienii ne-om pune să facem
Numărătoare-ntre noi de-o parte și alt-a oștirii
Și la un loc de s-ar strânge acei care au vetrele-n Troia,
Noi de ne-am pune cu toții în cete-mpărțiți câte zece
Și ne-am alege pe câte-un Troian să ne fie paharnic,
Multe zecimi de-ale noastre ar fi de paharnic lipsite;
Iată cât eu socotesc că întrecem la număr dușmanii
Care-și au casele-n Troia. Dar dânșii mai au de-ajutoare
Oaste din multe orașe, bărbați care luptă cu lancea
Și cu putere m-abat și nu-mi dau răgaz să pot bate.
Troia, să calc și să nărui cetatea cea trainică-n ziduri.
Nouă sunt anii trecuți cu voia lui Zeus, și iată,
Putrede-s grinzile, rupte odgoanele de la corăbii.
Dincolo-n țară tânjind tot stau așteptându-ne acasă
Dragii copii și soțiile, rudele noastre, iar gândul
Care ne-aduse pe-aici, tot neizbândit ne rămâne.
Deci auziți-mă toți și să facem cum eu vă voi spune:
Hai să fugim cu corăbii cu tot spre iubita-ne țară,
Nu mai e chip să luăm a lui Priam întinsă cetate. ”
Astfel Atride grăi și îndată stârni în mulțime
Dorul de ducă la toți care nu-i auziseră sfatul.
Gloatele strânse s-au pus în mișcare ca niște talazuri,
Namile ce le răscoală pe Marea Icarică Austrul
Și Bălțărețul, lăsându-se repezi din norii lui Zeus;
Ori ca Munteanul când vâjâitor se înviforă aprig
Peste bogatele lanuri și vântură spicele dese;
Astfel a fost când soborul s-a spart și cu țipete-n pripă
Toți spre corăbii fugeau. Ca un nour plutea peste dânșii
Pulberea de sub picioare și se îndemnau îndesine
Vase s-apuce din prund, de zor să le-mpingă spre mare,
Șanțuri au prins să desfunde, proptele trăgeau de sub vase,
Chiotul lor pân’la ceruri vuia de plăcerea plecării.
Oastea din Argos atunci, cu totu-mpotriva ursitei,
S-ar fi întors, dacă n-ar fi zis Hera zeiței Atena:
„Vai mie, fiică ne-nvinsă a vijeliosului Zeus, Ce fel?
Așa au să plece Aheii spre scumpa lor țară,
Fuga-n corăbii luând-o pe spetele largi ale mării
Vor părăsi pe Elena din Argos spre fala lui Priam
Și a supușilor lui, măcar că din pricina dânsei
Mulți mai pieriră pe-aici, departe de scumpa lor țară?
Du-te la tabăr-Aheilor cei înarmați în aramă,
Ține în loc pe tot insul cu graiul domol și pe nimeni
Nu păsui de pe mal să împingă corăbii pe mare.
”Zise, și-Atena din ochi scânteind îi ascultă cuvântul.
Pleacă de sus din Olimp, și zburând de pe culme la vale,
Se pomenește în clipă la repezi corăbii ahee,
Unde și dă de Ulise, potriva lui Zeus la minte.
Sta el acolo nevrând să s-atingă de bine podita-i
Neagră corabie, pieptu-i fiind copleșit de mâhnire.
Palas din ochi scânteind, s-apropie-ndată și-i zice:
„Laertiene, tu, viță de zei, iscusite Ulise, Ce fel?
Așa veți tuli-o-napoi spre iubita-vă țară
Fuga luând-o-n în corăbii vâslite de mulți, și la Troia
Veți părăsi pe Elena din Argos spre fala lui Priam
Și a supușilor lui, măcar că din pricina dânsei
Mulți din ai voștri pieiră departe de scumpa lor țară?
Nu mai sta nici o clipită, dă fuga prin tabără iute,
Ține în loc pe tot insul, vorbește-le blând, și pe nimeni
Nu păsui de pe mal să împingă corăbii pe mare.
”Zise, iar el după glas cunoscu că e graiul zeiței.
Mantia și-o lepădă și porni; de pe jos o culese
Crainicul itacian Evribate venindu-i din urmă.
El înainte ieșind lui Atride, luă de la dânsul
Sceptrul de-a pururea trainic, și-n mână cu dânsul purcese
Către corăbii la oastea de-Ahei cea cu zale de-aramă.
Cum el în față-i vedea căpetenii și oameni de frunte,
Calea pe loc ațiindu-le așa le zicea cu blândețe:
„Nu stă, sărmane, frumos de frică să fugi ca mișeii.
Hai și rămâi tu pe-aici și pe alții oprește-i din fugă.
Nu știi tu bine ce gând avu azi mai marele nostru,
El îi încearcă pe-Ahei, curând o să-i certe pe dânșii;
Și apoi nici n-auziră cu toții a lui cuvântare.
Mi-i să nu-și verse mânia pe voi, o bărbați din Ahaia.
Gânduri înalte doar cugetă craiul, a zeilor viță,
Cinstea-i purcede din Zeus și-i drag înțeleptului Zeus.
”Dar pe ostașul de rând, care-n față-i da fuga cu țipăt
Domnul cu sceptru-l pocni și așa se răsti către dânsul:
„Stai, ticăloase, pe loc și ascultă mai bine porunca.
Celor mai mari decât tine, netrebnice tu, și mișele,
Care nimic nu plătești, dacă-i vorba de sfat ori războaie.
Nu deopotrivă pe-aicea cu toții domni-vor Aheii;
Rău e când Domnii sunt mulți, numai unul să fie-ntre oameni
Cârmuitor și stăpân, numai cine primi de la Zeus
Sceptru, putere și legi, de care s-asculte supușii.
”Oștile așa stăpânind din nou le mâna spre-adunare.
Toți alergară-napoi de la vasele lor, de la corturi,
Și era vuietul mult întocmai ca vuietul mării,
Când se bat valuri de mal și fierbe și urlă noianul.
Toți s-așezară la loc și cu toții tăcere făcură;
Numai Tersit, un flecar, răstindu-se tot făcea gură,
El care-a fost priceput la necuviinți de tot felul
Și la bârfeli rușinoase în veșnica-i sfadă cu Domnii,
Cum îi părea că stârni-va cu vorbele-i hazul oștirii.
N-avea pereche de slut în oștirea venită sub Troia;
Spanchiu era el și olog; mai avea dup-aceea și umeri
Strâmbi și la pieptu-i aduși și-i stătea țuguiat pesteumeri
Creștetul lui, și abia niște fire de păr pe la creștet.
Tare era urâcios lui Ulise și chiar lui Ahile,
Numai cu ei se certa, îns-acum pe Atrid Agamemnon
El tăbăra cu batjocuri țâvlind; iar Aheii din juru-i
Strașnic erau supărați și-aveau ciudă grozavă pe dânsul.
Totuși el, tare zbierând, îl mustra pe Atrid Agamemnon:
„Ce te mai jălui și ce vrei, născutule tu din Atreus?
Corturi ai pline de-aramă și ai tu la tine prin corturi
Multe și-alese femei, care noi ți le dăm după pradă,
Ție-naintea oricui, dacă noi cucerim vreo cetate.
Ori mai duci lipsă de aur, comoara cu care te-mbie
Vr’un bogătaș de la Troia, voind să-și răscumpere fiul
Care în lanțuri de mine-i adus sau de altul de-ai noștri?
Ori îți mai trebuie vreo tinerică s-o ții pentru tine
Colea deoparte, s-o tot drăgostești? Dar nu se cuvine,
Tu, căpitanul, să-i duci pe sărmanii Ahei la pieire.
Oameni molâi și de-ocară! Muieri, nu bărbați din Ahaia!
Hai în corăbii să mergem în țară, lăsându-l pe acesta
Singur în Troia, pe-aici să se-mbuibe de daruri, să vază
Dacă-i suntem de-ajutor noi armia, ori dimpotrivă,
El care chiar pe Ahile, viteaz mai de seamă ca dânsul,
L-a înjosit, că luatu-i-a darul și-l are la sine.
Fierea-i lipsește de tot lui Ahile și prea-i de tot moale;
Altfel acest-ar fi fost păcatul tău cel mai din urmă. ”
Asta zicea dojenind pe craiul Atrid Agamemnon;
Dar îl ajunse pe el repezindu-se asupra-i Ulise
Și, pe sub gene privind, așa-l strășnici de aproape:
„Nesocotite flecar, cât ești tu de meșter la vorbă,
Mântuie; nu te sfădi cu mai-marii, Tersite, tu singur.
Mai ticălos, mai mârșav eu nu cred că-i altul ca tine
Printre oștenii veniți cu Atride sub Troia. De aceea
Taci și să nu le mai porți tu prin gură a mai-marilor nume,
Nici să-i bârfești ca un prost și să cauți prilejul plecării,
Nu știm aievea deplin cum trebile-aceste urma-vor –
Oare cu bine ori fără noroc înapoi ne-om întoarce.
De-asta tu azi pe-Agamemnon Atride, pe domnul oștirii
Stai ponosind că vitejii Danai îl încarcă cu daruri
Și-l amărăști cu-ale tale batjocuri în faț-adunării.
Una ți-oi spune din parte-mi și-ntocmai așa o să fie:
Cum te-oi mai prinde din nou prostindu-te pânã-ntr-atâta,
Capul să nu și-l mai poarte mai mult peste umeri Ulise,
Nici să mă cheme mai mult părintele lui Telemahos,
Dacă, pe tine-nºfăcându-te, nu te despoi de veșminte.
De-astă manta și cămașă sub care-ți ascunzi goliciunea
Și ciomăgindu-te apoi și făcându-te așa de rușine,
Nu ți-oi da drumul de-aici cu vaiet să pleci la corăbii. ”
Asta rostind, l-a izbit peste umăr, pe spate cu sceptrul;
S-a-ncovoiat el atunci și din ochi i se scurseră lacrimi.
Sângele-i s-a năsădit și bolfă crescutu-i-a-n spate,
Unde-l pocnise cu sceptrul. și-a stat ghemuit de cutremur.
Și de durere, cu ochii bleojdiți și ștergându-și obrajii,
Râser-Aheii cu poftă de dânsul, cu toată mâhnirea
Și a lor caznă ce-aveau, și așa cuvântau între dânșii:
„Doamne, că multe frumoase isprăvi mai făcu și Ulise,
Ori sfătuindu-ne bine ori oastea gătind-o de luptă,
Însă nimica mai bun decât fapta ce-acum a făcut-o,
Gura-nchizându-i acestui limbut bârfitor și obraznic.
Mult va mai trece de-acum până el să cuteze vr’odată
Să mai înfrunte pe Domni, probozindu-i cu vorbe de-ocară. ”
Asta mulțimea grăi. Iar cuceritorul Ulise
Scoală-se, sceptrul țiind; alături de dânsul
Atena Fulgerătoarea din ochi, întocmai la chip ca un crainic,
Gloatelor strigă tăcere, ca toți, de la-ntâiele rânduri
Până la cele din urmă, s-audă vorbirea-i, domnescul
Sfat să priceapă. și-a zis după asta chititul Ulise:
„Doamne Agamemnon, Aheii ar vrea între Domnii de astăzi
Cel mai de-ocară s-ajungi, să fii de batjocura lumii.
Nu se mai țin de tocmeala ce singuri făcură cu tine
Încă de când au pornit ca să vie încoace din Argos,
Cum că ei nu se întorc fără numai când năruie Troia.
Nu vezi cum dânșii, întocmai ca niște copii ori vădane,
Plâng și se tânguie, dornici de ducă. E drept că oricine,
Prins de alean, mai la urmă dorește întorsul în țară;
Chiar de lipsește de-o lună de-acasă, de lângă femeie,
Omul își iese din fire-n corabia multelor vâsle,
Dacă-l bat vifore iarna și mări vânzolite de valuri,
Darmite noi care stăm pe aicea zăbavnici de nouă
Ani rotitori. De aceea doar nu-i cu bânat că Aheii
Suferă lângă corăbii. Dar totuși ar fi cu rușine
Vreme-ndelungă s-adaste și goi să se-ntoarne pe-acasă.
Mai păsuiți, o prieteni, și stați o bucată de vreme
Ca să vedem dacă-i drept ce Calhas prorocul ne spuse.
Bine v-aduceți aminte de-o pildă, căci martori cu ochii
Furăți voi toți care teferi scăparăți de iesmele morții.

Homer - Iliada Cântul I Partea a III-a

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Astfel Aheii, pe zeu îmblânzind, câtu-i ziua de mare
Cântec măreț îi cântau și de-a pururi slăveau pe Apolon,
Izbăvitorul de rău; el sta veselindu-și auzul.
Soarele apoi asfințind și lăsându-se amurgul de seară,
Ei adormiră cu toții pe lângă odgoane pe maluri.
Iar dimineața, când zorile trandafirii se revarsă,
O apucară pe mare ’napoi înspre tabăra ahee.
Izbăvitorul Apolon un vânt priitor le trimise,
Ei ridicară catargul și-ntinseră pânzele albe,
Care, suflate de vânt, se umflau; iar sub talpa de navă
Călătorindă pe mare, vuiau răscolitele valuri;
Vasul, tăindu-și cărare, ușor luneca peste ape.
Când mai pe urmă sosiră pe-aproape de tabăra mare,
Dânșii corabia-mpinseră și către mal o dădură
Peste grămada de prund și-i puseră-n juru-i proptele.
Și dup-aceea, răzleți, fiecare plecară la corturi.
Dar, stăpânit de necaz, stătea lângă repezi corăbii
Dumnezeiescul Ahile cel iute ca șoimul. De acuma
Nu mai umbla nicidecum pe la sfatul ce-nalță bărbații,
Nici la război, ci acolo stătea mistuindu-se-n sine,
Dornic în suflet fiind după valma și larma bătăii.
Când se făcu dimineața în oara de-a douăsprezecea,
Zeii cei pururi atunci spre cer o porniră cu toții,
Zeus fiindu-le-n frunte. Dar Tetis nu uită rugarea
Fiului, ci răsărind din afunduri pe undele mării,
Mânecă-ndată spre-a cerului boltă și suie Olimpul.
Singur îl află pe cel care tună-n văzduhuri, pe Zeus,
Stând pe-a Olimpului culme, pe cea mai înaltă din toate.
Cade-nainte-i smerit și cu stânga luându-i genunchii
Și sub bărbie ușor cu dreapta atingându-l, zeița
Roagă-se astfel și zice-mpăratului celui din slavă:
„Dacă vreodată cumva între zei te-am slujit, o Părinte,
Fie cu graiul ori fapta, te rog împlinește-mi dorința:
Cinste dă fiului meu, care scris e să moară, sărmanul,
Mai timpuriu decât alții. și totuși Atrid Agamemnon,.
L-a înjosit mai deunăzi, cu sila luatu-i-a darul.
Tu dar încalte cinstește-mi-l, Olimpiene-nțelepte;
Fă ca Troienii pe Ahei să tot biruie până ce Aheii
Cinste arăta-vor feciorului meu și spori-i-vor mărirea.”
Asta i-a zis; nouraticul Zeus nimic nu răspunse.
Stete tăcut îndelung, iar Tetis, precum s-apucase,
Sta încleștată de el și iar îi vorbi rugătoare:
„Spune-mi un singur cuvânt, învoiește-te ori mă respinge,
N-ai doar vreo teamă de asta, că vreau să știu bine
Cât de puțin prețuită sunt eu între zei și zeițe.”
Dar îi răspunse grozav îndârjit nouraticul Zeus:
„Ai să pui vrajbă-ntre mine și Hera, și-i vai ce-o să fie
Când mă va scoate din fire, rostindu-mi cuvinte de-ocară,
Doar și așa între zei îmi tot caută price și-ntr-una
Mă-nvinuiește că eu îi ajut pe Troieni la războaie.
Tu depărtează-te acuma, căci poate să prindă de veste;
Eu îngriji-voi de vorba ce-mi spui, ca să fie-mplinită.
Iată, ca tu să mă crezi, eu capul mișca-voi, plecându-l.
Semnul acesta-ntre mine și zei e destulă-ntărire;
Nenșelător și cu totul statornic și urmat de-mplinire-i
Orice voi spune c-un semn ce voi face din cap întărindu-l.”
Zise și semn de-nvoire făcu din sprâncenele-i negre;
Pletele-i dumnezeiești din creștetul cel fără moarte
S-au revărsat pe obraz, și-a vuit de cutremur Olimpul.
După ce ei s-au vorbit, au plecat despărțindu-se. Tetis
Din luminosul Olimp a sărit în adâncul de mare;
Zeus în sală-a intrat, în palatu-i, iar zeii cu toții
S-au ridicat înaintea părintelui lor de pe tronuri
Ca să-l întâmpine, necutezând să-i aștepte sosirea.
Astfel șezu el pe tron. Dar Hera-l pândise cu ochii
Și-a priceput că la sfat tăinuise-mpreună cu Tetis
Cea cu picioare-argintii, copila Bătrânului mării.
De-asta din gură-ncepu să înghimpe deodată pe Zeus:
„Spune-mi, cu care din zei ai stat iarăși la sfat, o viclene?.
Veșnic plăcere găsești, când eu sunt departe de tine,
Planuri ascunse la cale să pui, dar din tainele tale
Tu niciodată nimica nu vrei să-mi dezvălui și mie.”
Zise-mpotrivă-i părintele zeilor și-al omenirii:
„Hera, nu trage nădejde ca tot ce voi pune la cale
Tu să cunoști; îți va fi cu-anevoie, deși mi-ești soție.
Ce se cuvine s-auzi, nici unul din zei și din oameni
N-are s-o știe-nainte ca tu s-o cunoști de la mine.
Dar ce eu cuget să fac înadins, fără-a zeilor știre,
Asta să n-o cercetezi și să nu mă întrebi de-amănuntul.”
Hera ochioasa, velita zeiță, răspunse lui Zeus:
„Ce fel de vorbă grăit-ai, amarnice fiu al lui Cronos?
Nu te întreb niciodată și nu iscodesc ale tale
Gânduri; ba chiar, tu chibzui în tihnă și faci după voie.
Tare mă tem însă eu să nu mi te-ncânte-acum Tetis,
Cea cu picioare de-argint, copila Bătrânului mării,
Care din zori a venit și-a căzut la picioarele tale.
Pare că chiar înadins te-ai legat să-l înalți pe Ahile
Și o mulțime de-Ahei fără milă să pierzi la corăbii.”
Dar supărat o întâmpină așa furtunaticul Zeus:
„Nenorocito, mereu cu prepusuri, mereu pânditoare;
Totuși nimica tu n-ai să poți face, ba mai oropsită
Fi-vei de mine, și asta cu mult mai amar o să-ți fie.
Dacă-i așa cum îmi spui, să știi tu c-așa-mi place mie.
Șezi și taci molcom acolea și vorba mi-ascultă mai bine;
Nu vor putea nicidecum să te-ajute toți zeii din slavă,
Când voi veni și-oi întinde la tine cumplitele-mi brațe.”
Asta grăi, și fiori au cuprins-o pe ochioasa zeiță;
Molcom tăcu și se puse pe tronu-i cu inima frântă.
Jalnic oftară toți zeii cerești în palatul lui Zeus.
Numai vestitu-ntre meșteri, Hefest, luă-ndată cuvântul,
Doar ca să-și mângâie mama, zeița cu brațele albe:
„Mare blestem o să fie, jălănie nesuferită
Dacă, de dragu-unor oameni, voi nu veți curma sfădălia,.
Zarvă-ntre zei aducând. La urmă se duce tot gustul
Mesei bogate de-aici, dacă-ncepe să biruie răul.
De-asta un sfat îi dau mamei, măcar că și ea e cuminte,
Blând să se poarte cu tata, pe voia lui Zeus să facă,
Și să-l împace pe el ca să nu ne mai tulbure-ospțul.
Numai să vrea înadins, străfulgerătorul olimpic,
Ne-ar și zbura de pe tronuri, căci el e cu mult mai puternic.
Ia-l cu frumosul și spune-i cuvinte blajine, că-ndată
El ne va fi-ndurător, părintele Olimpianul.”
Asta-i grăi, și apoi, repezindu-se, mamei întinse
Cupa cu gemene toarte și-adause el după-aceea:
„Fii cu răbdare și-ndură, o mamă, deși ești mâhnită;
Inima-mi plânge de dragă ce-mi ești, când te văd toropită.
Nu voi putea să-ți ajut, cu toată nespusa-mi durere;
E-ngrozitor când te pui cu-Olimpianul. Știi bine,
Am încercat mai demult și-am vrut să te apăr de dânsul,
Dar m-a luat de picior și din pragul ceresc mi-a dat drumul,
De m-am dus cât e ziua de mare, și numai spre seară
Bietul căzut-am în Lemnos, și-abia era suflet în mine.
Cum am picat la pământ, bărbați Sintieni mă luară.”
Zise, și asta-auzind zâmbi cea cu brațele albe
Și de la fiul ei cupa primi ea cu zâmbet pe buze.
Dânsul apoi începu de la dreapta pe rând în pahare
Zeilor dulce nectar să le toarne din cănile pline.
Zeii ferice cu toții în hohote lungi izbucniră,
Cum îl văzură pe șchiop gâfuind și trudindu-se-n sală.
Astfel ei veseli din zorile zilei și până spre seară
Benchetuiau și-avea parte de masă la fel fiecare.
Cântec frumos le cânta și Apolon din lira-i măiastră,
Musele toate cu farmec în viers le cântau dup-olaltă.
Dar mai pe urmă, când soarele apuse cu dalba-i lumină,
Zeii s-au dus fiecare grăbit în iatac să se culce,
Unde vestitu-ntre meșteri Hefest cel cu brațe vânjoase
Curte zidi fiecărui cu șart și pricepere multă.
Merse și fulgerătorul, Olimpicul Zeus în patu-i,
Unde somn dulce dormea și-nainte. Suindu-se-acolo,
El adormi lângă Hera, slăvita cu tronul de aur.

Homer - Odiseea / Cartea V

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Calipso.
Iar mândra Eos, cea de-alboare plină,
lăsând pe soțul ei Titon în pat,
ducea și-n cer și pe pământ lumină.
Dar zeii ceilalți ședeau la sfat,
și-n mijloc tatăl Zevs, cui i se-nchină
pământul-ntreg și cerul luminat.
Și-Atena-n mijloc le vorbea de-Ulise,
că-l ține nimfa prins, și deci le zise:
„Părinte Zevs, și voi ce-n vecinicie
trăiți în cer! De-acum așa m-aștept,
că nici un rege-n lume să nu fie
nici bun și blând, nici scut al celui drept,
ci nesfârșit să spumege-n mânie
și-o inimă de lup să aibă-n piept!
Căci nici un neam nu-și mai aduce-aminte
de cel ce l-a iubit ca un părinte!
El zace-ntr-un ostrov, în larga casă
a nimfei care-l vrea bărbat acum,
și-oricât de mult de țara lui îi pasă,
nu poate-acum porni, căci n-are cum,
căci nici Calipso, volnica, nu-l lasă,
și n-are soți și-o navă-a sa de drum,
să-l ducă-n larg pe-ntinsul spate-al mării.
Și-acum și prinții vreau să dea pierzării
pe singuru-i copil, de când plecat-a
la Pilos și la Sparta, unde-i dus
crezând s-adune vești ce-i face tata! ”
Iar Zevs, acel ce-adună nori pe sus,
răspunse-așa la câte spuse fata:
„Copila mea! Mă mir ce vorbe-ai spus!
Dar n-ai ursit chiar tu pe-Ulise, spune,
s-ajungă-n țara lui și să-și răzbune?
Căci ai puteri, ca toți nemuritorii,
să-l porți pe Telemah sub scutul tău.
Condu-ți-l deci, și fă ca pețitorii
să nu-mplinească gândul lor cel rău! ”
Zicând, se-ntoarse-acel ce-adună norii
spre Herme-al său copil și sol al său:
„Să-mi pleci la cea cu galbene cosițe,
și spune-așa sălbatecei zeițe:
Să-l lase pe-Odiseu curând să plece,
precum ieși din sfatul nostru sfânt,
dar singur el, deci fără de-a-l petrece
nici zeu din cer, nici om de pe pământ.
Pe-o largă plută peste-adânc va trece
și-a optsprăzecea zi, gonit de vânt,
sosi-va la feaci, sfârșit de trude,
la cei ce sunt prin tați cu zeii rude.
Ei, ca pe-un zeu cinstindu-l, îl vor duce
în țara lui, pe-o-navă-a lor, umplut
de straie-n dar, de-aramă ce străluce
și de-aur scump, cât nici n-ar fi putut
chiar însuși el din Ilion aduce,
oricât de mult noroc ar fi avut.
Că-i scris să-și vadă pragul locuinții,
pe-ai săi și-averea ce i-au strâns părinții! ”
A zis, iar Hermes i-a-mplinit cuvântul.
Opici de aur deci sub tălpi a pus,
căci ele-l duc pe mare-ori pe pământul
cel fără de hotar, în zbor pe sus,
în boarea cea de-amurg ce-o bate vântul.
Vrăjit băț al său și l-a adus,
cu cel ce ochii-oricui ar vrea-i vrăjește,
dar și din somn pe-oricine vrea-l trezește.
Cu el în mâini se duse vestitorul
și-n dreptul Pieriei ajungând,
căzu din cer pe mare călătorul,
pe luciul sterpei mări acum zburând.
Cum șoimul deci cutreieră cu zborul
întinse golfuri, pești în zbor cătând,
și-și udă-n valuri aripile sale,
așa zbura și el pe-ntinsa cale.
Iar când apoi sosind la-ndepărtatul
ostrov, ieși din luciu-ncălecat,
pornind pe jos la trainic ridicatul
palat al nimfei, și-o găsi-n palat.
Umplea de zare-un mare foc palatul,
arzând pe vatră cimbru și uscat
ienupăr frângăcios; și dulce focul
umplea-mprejur de-un bun miros tot locul,
iar ea cânta, purtând cu-ndemânare
suveică de-aur și țesea covor.
Umbrea-mprejurul casei codru mare
de arini și brazi și plopi, și-n crângul lor
culcuș aveau iuți paseri de pe mare,
cu largi aripi, amestecat popor
de șoimi și-ulii și corbi ce-n largul zării
cu lacomi ochi pândesc întinsul mării.
Bogată-n struguri viță umbritoare
frumos învestmânta palatul ei,
iar limpezi ca de-argint curgeau izvoare,
cotind în patru părți pe câmpii cei
făcuți covor de nesfârșită floare.
Pe-aici venind, chiar unul dintre zei
oprit în drum un rob ar fi uimirii
de-atâtea dulci prisosuri ale firii.
Deci Hermes sta cu inima mirată
de-atâta farmec mai presus de gând;
iar când îi fu privirea săturată,
intră în casa ei. Deci ea văzând
pe Herme-n prag, îl cunoscu pe dată,
căci astfel zeii se cunosc oricând,
chiar dacă pân-atunci străini ei fură
și niciodată-n ochi nu se văzură.
Dar nu-l găsi și pe-Odiseu acasă,
căci el, șezând pe malul sterpei mări,
plângea privind cum valurile pasă
pe largul câmp al umedelor zări.
Așa cu inima cea arsă rămasă,
sta zi cu zi, stârșit de supărări.
Lui Hermes deci un scaun zâna-i dete,
frumos cioplit și nalt, și-n față-i stete:
„Ce vânt te-aduce, zeule preabune,
cu sceptru de-aur, căci în casa mea
acum te văd de-ntâi, și mi-e minune?
Voi face tot ce-mi ceri, de voi putea
să fac și-i lucru drept, dar haid’ și spune,
și dacă-i de-mplinit, vom mai vedea,
căci inima-mi dă-ndemn pentru-mplinite.
Dar stăi de-ntâi să te-ospătez, iubite. ”
Așa i-a zis și-l duse nimfa-n casă;
în față-i așternu curat ștergar
și-ambrozie dulce i-a adus pe masă,
și roș nectar îi puse-ntr-un păhar.
Iar Herme-acel ce-amurg pe lume lasă
stătea gustând și-ambrozie și nectar.
Iar când sfârși și-adusele bucate,
vorbind a zis cuvinte-întraripate:
„Mă-ntrebi, tu zeu cum ești, ce vrea de vine
la tine-alt zeu? Deci limpede-o să-ți spui.
Mi-a dat poruncă Zevs să viu la tine,
și nu de drag atâta drum făcui.
Căci cine-ar face-atâta drum, vezi bine,
pe mări sărate-așa de dragul lui?
Pustiu fără de-orașe cum să-ți placă?
Nici om, ca-n drum vro jertfă să-ți mai facă!
Dar nici un zeu nu poate să rădice
ce-și puse Zevs în sfântu-i gând, și nici
să-i stea-mpotrivă. Iar acum el zice
că ții robit un om, din câți voinici
au fost la Troia, cel mai neferice.
Ei nouă ani s-au tot luptat aici
și-abia-ntr-al zecelea-ndărăt plecară
cu plean și prăzi, dar foarte supărară
pe-Atena cea care-n Olimp petrece,
iar ea-i goni pe mări cu vânt turbat
și-n mări zvârli pe-ai lui, să i se-nece.
El însă-aici sosi, de vânt mânat,
și Zevs îți cere-acum să-l lași să plece.
Căci nu-i fu scris să moară-nstrăinat,
ci-n casa lui, iubit de toți fărtații
și-n țara-n care-i dorm de-a pururi tații! ”
Atunci, înfiorată de mâhnire,
răspunse zâna: „Pizmătareți sunt
toți zeii-n cer, și nemiloși din fire:
de câte ori vro zână pe pământ
îl are drag pe-un om și vrea iubire,
voi foarte-o pizmuiți în cerul sfânt!
Când vru bărbat pe-Orion Aurora,
ea spin v-a fost în ochii tuturora,
și-ați fost voioși când vecinica fecioară
Diana-n Delos arcul ei l-a-ntins
și-n piept lovindu-l, l-a făcut să moară.
Iar când Demetra-n brațe-avea cuprins,
pe-ogorul cel arat de-a treia oară,
pe Iasion, pe cel de dânsa-nvins,
curând ce-a trebuit și Zevs s-audă
și-l și trăsni-n curând, aprins de ciudă.
Și tot așa nici mie-acum nu-mi iartă
că-mi ții bărbat pe-un om. Dar i-am cules
din gura morții, de pe-o navă spartă,
pe-al cărei fund plutea, căci a trimes
un fulger Zevs, ca-n țăndări să-i împartă
corabia lui pe-al mării umed șes,
și toți găsiră-n mare-ai săi mormântul.
Ci-l scoase viu al apei curs și vântul
pe-acesta-n mal, iar eu numa-n ospețe
ținându-mi-l, o dulce viață vrui
să-i dau de veci și făr’de bătrânețe.
Dar nici un zeu nu poate sta, cum spui,
lui Zevs în drum, nici minte să-l învețe!
Deci ducă-și-l, și-azvârlă-i nava lui
din nou în vânt, pe mări nedomolite;
dar eu, cum vezi și tu, nu-l pot trimite.
Căci nave-aici să-i dau, eu n-am de unde,
și n-am de unde-i da nici soți de drum.
Ci-l pot povățui și n-oi ascunde
să-i spui și să-i arăt și ce și cum. ”
Iar Herme-a zis, cu grabă de-a răspunde:
„Așa să faci, cum zici, și chiar acum.
Și vezi să nu-ntărâți cu-a ta zăbavă
pe Zevs, că știi că furia sa-i grozavă! ”
A zis și-apoi s-a dus acel ce are
vrăjit băț. Iar ea, deși cu greu,
văzând porunca cea făr’de-amânare,
porni pe mal să-l afle pe-Odiseu.
El sta plângând și-acum, cu gemet mare,
și dulcea viață și-o scurgea mereu
în plâns și dor, nevrând să mai rămână,
că nici nu mai iubea de mult pe zână.
Dormea și noaptea fără de plăcere
în patul ei, scârbit de dezmierdări;
și-n fața ei răbda, răbda-n tăcere,
dar zilnic sta cu multe supărări
pe stânci la mal, și-n marea lui durere
plângând privea departe-al sterpei mări
pustiu întins, cum îl frământă vântul.
Calipso deci venind, i-a zis cuvântul:
„De ce te tot bocești acum, sărace,
și plângi cu-atâta foc și nu mai taci?
Că iată, eu te las să pleci în pace.
Gătește-ți plută din bătrâni copaci;
de largă, fă-o cât de largă-ți place
și gard de scânduri nalte-n jur să-i faci,
să poți răzbi pe-ntunecata mare.
Și apă am să-ți dau și de mâncare,
și roșu vin, să ai de-ajuns cu tine,
și-n haine-am să te-mbrac, și adieri
de vânt lăsa-voi, ca s-ajungi cu bine
în țara ta, de au aceste vreri
acei din cer, căci ei sunt decât mine
și-n vrerea lor mai tari și și-n puteri. ”
I-a zis. Dar el, ca mort de-o albă spaimă,
vorbi ca unul ce pierdut îngaimă:
„Ai alta-n gând, dar nu a mea scăpare,
zeiță, vai! Cum crezi tu c-aș putea
străbate-atâta larg pe-adânca mare,
prin valuri și furtuni cu pluta mea?
Când vase iuți, clădite cu-ncercare,
de-abia răzbesc pe mări, cu trudă grea,
chiar și pe-un timp când vântul bun le-ajută!
Eu nici nu mă gândesc să plec c-o plută
de nu vrei tu să plec! Și jurământul
cel sfânt să-l juri, că nici nu m-amăgești,
și nici nu-ți este-n gând — ferească Sfântul
alt rău asupra mea să mai pornești. ”
Zâmbind, Calipso-i asculta cuvântul,
iar când tăcu, ea-n mâini dumnezeiești
cu drag și suflet bun îi strânse mâna,
și-a zis cuvinte-ntraripate zâna:
„Ce multe șiretenii zeii-ți dară!
Și ce-nțelept pui mintea ta-n cuvânt!
Întinsul Cer asculte-m-așadară,
și-ascultă-mă tu, vecinice Pământ!
Eu jur pe Stix, cu apa cea amară,
căci el e cel mai groaznic jurământ
pe care zeii-l fac vrodată-n lume,
deci iată jur pe jalnicul său nume
că n-am în gând nimic ascuns de tine
și nici asupra-ți n-am s-aduc vrun rău.
Gândesc să faci ce cred că e mai bine
și negreșit aș face-o-n locul tău,
de-aș fi cum ești, cu-așa de mari suspine.
Am milă-n piept, nu gânduri de călău,
căci nu de fier mi-e inima și pieptul
și știu și eu ce-i bine și cu dreptul. ”
Așa vorbi juratele-i cuvinte
și repede spre deal plecă-napoi,
iar el plecând, urma zeiței sfinte.
Sosiră deci la peșter-amândoi,
Ș-aici în tronu-n care mai-nainte
șezu Hermias, el șezu, și-apoi
pe-o masă mândră, pusă lui în față,
tot felul de mâncări ce dau viață
la cei ce-s muritori, i-a pus stăpână,
și vin pe alb ștergar; și-n scaun sus,
la masă-n fata lui șezu și zâna.
Iar ei, frumoase nimfe i-au adus
nectar și-ambrozii. Și-ntinzându-și mâna
luau acum, mâncând din prinzul pus.
Și-au fost sătui, și-atunci, dumnezeiască,
așa-ncepu Calipso să vorbească:
„Mă lași așa de grabnic, așadară!
Și-așa-n curând, viteazule-Odiseu,
te și rentorci în mult-dorita țară!
Eu ce să zic! Drum bun, iubite-al meu!
Dar inima-ți, și-așa destul de-amară,
de-ar ști de-acum, așa precum știu eu,
ce-amar ți-e scris pînă s-ajungi la tine
acasă-n țara ta, atunci mai bine
ai sta pe loc, s-avem un pat și-o masă
și-n veci trăind tu casa să-mi păstrezi,
deși-ți dorești nevasta cea de-acasă
și zilnic plângi că nu mai poți s-o vezi!
Doar nu sunt eu atâta de rămasă
la trup și minte-n urma ei! Ori crezi
că poți, viteze-al meu, s-alături oare
zeiței, cum sunt eu, pe-o muritoare? ”
Răspunse Odiseu și-a zis cuvinte:
„Să nu te superi, zâno! Știu că-ntreci
cu mult pe Penelopa-atât la minte,
cât și la chip, ca zeu ce ești. Și deci
nu-ți poate-o muritoare sta-nainte,
căci tânără rămâi, cum ești, în veci.
Dar totuși plâng să-mi văd pământul țării
și-aștept cu dor și clipele plecării.
Iar dac-un zeu va vrea să mă mai bată,
răbda-voi tot! Că-n multe rele fui,
iar inima de mult îmi e-nvățată,
pe mări și-n oști, și știu c-o fi ce-mi spui,
dar cred că toate s-or sfârși odată. ”
A zis. Și-apuse ceru-n noaptea lui,
iar ei s-au dus în peștera cea-naltă
și-n pat intrând, durmiră lîng-olaltă.
Când Zorile-au ieșit pe cer aprinse,
manta-mbrăcat-a și tunică el;
dar lung vestmânt în copcii nimfa-l prinse,
frumos țesut și alb și subțirel,
c-un brîu de aur mijlocu-și încinse
și-a pus pe cap frumosul testemel.
Și-așa-ncepu grăbită să gătească
ce-avea de lipsă e’, ca să pornească.
I-a dat topor de-aramă lucitoare,
cu două buze largi și bine prins
cu muchea sa-ntr-o coadă stătătoare
din lemn de corn și lesne de cuprins,
i-a dat și-o bardă neted tăietoare,
și-apoi l-a dus cu ea pe malu-ntins
de arini și plopi înalți și brazi de munte,
de-acei ce-ajung în nori cu mîndra frunte,
copaci uscați și-ușori ca să plutească.
Deci după ce l-a dus, plecă-napoi
Calipso zâna cea dumnezeiască.

Blaze - Tron de Fier

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Mental sunt pregătit în această lume să fac față oricui strigând al meu nume,
Ați adus o cruce să mă urc pe ea voi să-mi bateți cuie dar soarta-i a mea,
Atacați cu rândul dar nu știți deloc că eu sunt maestru în propriul joc,
Nu am cum să cad de pe tronul meu dobândit cu sânge și ofrande la zeu.
Vă joc ca pe șah, pionii cad primii apoi atac regele aduc teroare mulțimii,
Cutremure ce vin după tsunami vă sparg fortăreața urlând ca spartanii,
Vă uniți cu toți da nu faceți față Blaze vine din iad cu foc și cu gheață,
Călare pe phoenix voi secera scutul cădeți toți în linii vă săpați mormântul.
Am doar un aliat care-i pus pe fapte e negru cu capă și se numește moarte,
Doar eu am dreptul să port coroana că-i regatul meu unde puterea-i campioană,
Îi invoc pe Zeus și pe Odin apoi fulgere vin un scenariu sublim,
Nu îmi e frică am o armată pregătită antrenată de măcel echipată.
Îmi trag puterea din necronomicon magie din roma până-n babilon,
Pe medusa și cerber îi am asasini împreună cu kraken decimează mulțimi,
Omu’ meu Hades își cere iertare se luptă cu Seth pentru onoare,
Arena e plină și gata de acțiune titani ce pregătesc întreaga națiune.
Război divin mai ceva ca jihad umăr la umăr cu-al meu camarad,
Sacrificiul e clar sânge va curge pământul se frânge în lacrimi de înger,
Din ruină mă ridic cu un singur scop devastarea totală scrisă-n horoscop,
În versul final pe ghizeh plutesc cu sceptrul lui ra peste tot domnesc.

Ion Pillat - Renaștere

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

În zgomot de potcoavă şi freamăt de stejar,
Centaurii din noapte se nasc în herghelii.
Mă înfrăţesc cu ele cărărilor pustii:
Prin ramuri îndoite luceferii transpar,
Iar sunetul copitei pe frunze argintii
Răzbate cu putere, înăbuşit şi rar.
Nebuni de nemurire gonim prin codrul sfânt,
Pribegi prin ţări de umbră şi goluri de lumină.
Pe valuri de verdeaţă se-nalţă luna plină;
Văpaia ei urmează sălbaticul avânt.
Deodată mă simt slobod. Gândirea mea străină
O leapăd, mă cutremur ca un copac în vânt.
Pricep tot ce nechează iubitul meu popor.
Mărire ţie, Zeus, al veşniciei faur!
Azi unul sunt, de-un sânge, cu aprigul centaur
Colind pădurea largă cu el rătăcitor –
Iar noaptea, pe sub boltă de stele şi de laur,
Pornim fără mişcare cu râul mişcător.

Alceu - Cântec de Banchet

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Ninge; Zeus de sus din ceruri
Ne trimite iarna grea.
Apele sunt înghețate
Toate sloi.
Sclav, fă foc și alungă frigul,
Dă vin dulce din belșug,
Și-mi așterne un pat de perne
Moi de puf.
Nu te lăsa pradă grijii,
La ce bun să te mâhnești…