II
Ca răspuns
Le zâmbeau numai depărtările,
Și zările noastre,
Rari și de culoarea iămîiei.
Atunci pentru întâia oară
M-am întâlnit cu rima.
Vîrtejul senzațiilor
Mi-a amețit capul
Și-am zis:
Fiindcă s-a iscat acest har
Am să-mi arăt sufletul plin cuvinte.
Ani depărtați-o
Acum sunteți ca-n ceață.
Țin minte; bunicu-mi spunea cu mâhnire:
„Fleacuri.
Dacă-ți vine să scrii
Scrie despre secară
Sau despre cai”.
În capul meu
Aprins de chemarea muzei
Răsăreau visuri.
În tăceri tainice gândeam:
Voi fi renumit și bogat,
Și mi se va ridica
Statuie-n Reazani.
La cincisprezece ani
M-am îndrăgostit strașnic
Și mă gândeam duios
Când rămâneam singur:
Cu cea mai mândră dintre fete
împlinind vârsta,
Mă voi însura.
Anii treceau..
Anii schimbă fețele.
Alte lumini
Se aștern peste ele.
Visător în sat,
În capitală
Am devenit poet de mâna-ntâia.
Și bolnăvindu-mă
De plictiseală scriitoricească
Am început să rătăcesc
Prin felurite țări.
Nu m-am încrezut în nimeni,
Nu mi-a părut rău după nimeni,
Am socotit totul minciună.
Atunci am înțeles
Ce înseamnă Rusia,
Ce este gloria,
Și de aceea
În suflet mi-a intrat tristețea
Ca o otravă amară.
Ce-mi folosește
Că sunt poet?
Și fără mine e destul gunoi.
Să mor.
Dar..
Nu..
Să nu-mi mai faceți monument în Reazani.
Rusie, țarism..
Tristețe..
Și nobilime binevoitoare..
Ei, și!
Privește, dar, tu Moscova,
Huliganismul deznădăjduit.
O să vedem
Cine pe cine va învinge.
Și acum poemele mele stropesc
Pe lustruiții saloanelor
Cu urina iepei din Reazani.
Nu vă place?
Da, aveți dreptate,
Sunteți obișnuiți cu Origan,
Dar pâinea aceasta
Cu care vă hrăniți
Din bălegar o scoatem.
Au mai trecut alți ani
Și-n ani au fost atâtea
Că în cuvinte
Nu pot să-ncapă toate.
În locul țarismului.
Cu forță uriașă
A venit puterea muncitorilor.
Obosit de rătăciri
Prin țări străine.
Am revenit
La casa părintească.
Cu coade verzi
Și fustișoară albă
Veghează lângă lac mesteacănul.
Ce minunat mesteacăn
Și ce piept!
Nici o femeie n-are
Unul la fel.
Din câmpuri,
Oamenii stropiți cu soare,
Se-ntorc în sat în care cu secară.
Nu mă mai recunoaște nimeni!
Sunt pentru ei drumeț străin,
Dar iată, trece fără să se uite,
O veștedă femeie.
Un fulger mi-nfioară trupul.
Să fie ea?
Să nu mă fi recunoscut?
Ei, fie,
Las-să treacă.
Și fără mine e destul de tristă.
Are o înfățișare de martiră
Pe înserate,
Cu șapca pe față,
Să nu-mi treziți
Răceala ochilor,
Merg să privesc
Stepele cosite
Și să aud
Cum cântă pârâul.
Ei, ce?
Tinerețea a trecut.
E vremea să m-apuc
De lucru,
Și sufletul neastâmpărat
Să cânte matur,
Noua viață a satului
Să mă umple
De forță nouă,
Cum înainte
M-a dus la renume
Draga iapă rusească.

Zadarnic și ziua cu soarele ei
Lucea peste balta coclită,
Poeții, ascunși, o-necau cu temei
În vin și în muncă-ndârjită.

Adeseori, beți, își jurau că sunt frați,
Stăteau în palavre deșarte,
În zori amețeau, și în casă-ncuiați
Cu râvnă munceau mai departe.

Ieșeau ca dulăii din cuștile lor,
Cătau către marea-n văpaie,
Și aurul parcă-l sorbeau cu fior
Din orice cosiță bălaie.

La veacul de aur visau moleșiți
Și-n cor înjurau editorii,
Plângeau privind norii cu aur tiviți,
Petalele mici ale florii.

Acesta-i poetul! Iubit cititor!
Gândești tu că viața-i săracă,
Mai rea decât viața ta fără de spor,
Decât nesfârșita-ți băltoacă?.

O, nu, critic orb! Cititorule drag,
El are-ncalte o lege :
Cosițele, norii, râvnitul său veac –
Dar tu, o, nu le poți înțelege..

Tu ai o nevastă, ți-e bine cu ea,
Ți-e bine cu legile-ți toate,
Poetul ciocnește cu-o lume când bea,
Ce-i pasă de legi ne-nsemnate!.

Sub gard, ca un câine, sfârșitul să-mi văd,
Zdrobească-mă viață nebună..
Și ce-i? Dumnezeu m-a-ngropat sub omăt
Și-am fost sărutat de furtună!.