versuri despre mare – Versuri.pro

Sara Teasdale - Poemul Mării

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

O mie de mile dincolo de-acest zid bătut de soare,
Undeva valuri răcoroase peste nisipuri se scurg lent,
Mareea la reflux abandonează pământul indolent
Cu un murmur prelung şi muzical, o îngânare;
Sub proaspăt vânt, se-înalţă şi cad valuri, lansând în aer gustul sării,
Iar pe platoul stâncilor, cu fulgi de spumă albă, ninge –
Deşi-s departe de ţărm, aud şi ştiu cum apa-n pietre se înfige
Pentru că eu de la-început născută-am fost iubita mării.
Aş vrea – dacă-aş fi acolo şi peste mine-ar trece cu voalu-i sidefiu,
Cu recea-i insistenţă mareea, cuprinzătoare cât o lume,
Răcorind starea-aceea fierbinte căruia suflet îi zic oamenii pe nume –
Cu refluxul să plec, să mă pierd în depărtare şi să fiu
Mai puţin decât cea mai minusculă scoică pierdută-n mare,
Mai puţin decât, stinsă, chemarea unui albatros în zare.

Agatha Bacovia - Odă Marină

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

O, mare! lângă tine veșnicia
Urzește-n unde visu-i somptuos,
Îți înflorește lanuri de lumină,
Cu spice grele de argint lucios,
Încet se-naltă soarele din goluri,
Și râde peste noaptea ta adâncă.
În timp ce museline reci de spumă
În largi eșarfe despletești pe stâncă.
Presimt cum pe aproape nemurirea
Respiră taina anilor eterni,
Când în adâncuri te-nfrățești cu cerul
Din care aur peste unde-așterni.
Frenetic îl cuprinzi cu mii de brațe
De-alabastru, de azur și de smarald.
Cu mii de buze îi aduni lumina
S-o-ngropi în sânul tău fluid și cald.
Cum te răsfeți nervoasă și cochetă
Ca-ntr-o imensă mantie de bal!
Pe umeri porți altițe de-alabastru,
Pe sâni enigma fiecărui val.
Pe șolduri cuirasă de cristale,
Pe poale trenă lungă de opal,
Ce o destrami cu grație perversă,
Desfășurând-o-n hohote pe mal.

Walt Whitman - Pe Mare, Pe Corăbii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Pe mare, pe corăbii cu multe cabine,
Împresurate de albastrul fără de margine,
De șuierul vânturilor, și muzica valurilor, al marilor
valuri imperioase,
Sau pe vreun barc singuratic, săltând pe densul ocean,
Acolo unde, zglobie și-ncrezătoare, cu toate albele-i
vele desfășurate,
Corabia despică eternul, ziua prin sclipătul spumelor,
noaptea sub puzderia de stele,
Tineri matrozi și bătrâni lupi de mare mă vor citi,
poate, ca o amintire a Pământului
În veci nesfârșit.
Aicea-s gândurile noastre, gânduri de călători
– își vor spune ei, poate, atunci –
Nu numai uscatul țepăn ni se arată în cartea asta –
Aici și cerul își desface aripile, simțim și puntea ce ni
se leagănă sub tălpi,
Simțim prelunga bătaie-de-inimă și mișcarea eternă
a mareelor,
Graiul tainicului nevăzut, răsunetul larg al lumii
oceanice, ca silabele-i de ape răsfirate,
Mirosul, trosnetul ușor al cordajelor, balansul
melancolic,
Zarea nemărginită și abia bănuitul, îndepărtatul
orizont sunt toate aici:
Da, da, acesta-i poemul oceanului.
Atunci nu șovăi, tu, carte, urmează-ți destinul,
Tu, care nu ești o amintire a Pământului numai,
Tu, care ești o barcă singuratică despicând eterul,
Nu știu spre care țel, dar plină de nădejdi
nepieritoare
În convoi cu toate corăbiile, navighează și tu!
Hai, du-le semnele iubirii mele (dragi marinari, în
fiecare pagină e-mpăturit un semn pentru voi) ;
Drum bun, carte a mea! Desfășoară-ți albele vele,
bărcuță dragă, pe creasta valurilor imperioase,
Urmează-ți cântarea, calea urmează-ți, să-mi duci pe
nemărginirea albastră a tuturor mărilor
Acest cântec pentru toți marinarii și pentru toate
corăbiile.