veghere – Versuri.pro

Miron Radu Paraschivescu - Veghe

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Ca Filip al doilea în Escorial
Mă plimb tăcut prin sala de spital.
Îngândurat și trist și strâns în mine:
Armata mea o fi ajuns ruine?
Imperiul luminat de veșnici sori
Îmi zace măcinat de negustori.
Atâtea vămi deschise mi-l despică
Și Țările de Jos mi se ridică.
Iar când privesc prelung într-o oglindă
Văd toată dogma noastră suferindă.

Leonid Dimov - Veghe

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Lăsați aici balerca fără toartă,
Din gol, privirea să-mi înfig în artă.
Și, când de smalțul-i orb voi obosi,
Să-i beau poșirca din afuzali.
Lăsați și iataganul lângă mine
Să-mi fie-aproape, negura când vine,
Plecați acum, vedeți-vă de treabă,
Rămân aici de pază, la tarabă,
Vântoasa, visele să nu le fure
Ce le-ați adus în străchini de pădure.
Opaițul l-aprindeți, să-mi privesc
Cum șade umbra-n jilț împărătesc
Și mă lăsați, așa, printre ulcioare,
Să simt în unghii liniștea cum moare.

Lucian Blaga - La Curţile Dorului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

La curţile dorului.
Prin vegherile noastre – site de in –
vremea se cerne, şi-o pulbere albă
pe tâmple s-aşază. Aurorele încă
se mai aprind, şi-aşteptăm. Aşteptăm
o singură oră să ne-mpărtăşim
din verde imperiu, din raiul sorin.
Cu linguri de lemn zăbovim lângă blide
lungi zile pierduţi şi străini.
Oaspeţi suntem în tinda noii lumini
la curţile dorului. Cu cerul vecini
cu toate că mult mai puţin o să pară.
Aşteptăm să vedem prin columne de aur
Evul de foc cu steaguri paşind,
şi fiicele noastre ieşind
sa pună pe frunţile porţilor laur.
Din când în când câte-o lacrim-apare
şi fără durere se-ngroaşă pe geană.
Hrănim cu ea
Nu ştim ce firavă stea.

Adrian Păunescu - Veghe

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Dar, vai, această iarnă aspră se pregătește să înceapă,
Pe-ndrăgostiți patrule stranii îi vor zdrobi din doi în doi,
Urmează ultima repriză, urmează ultima etapă
Și vin zăpezi continentale să se așeze între noi.
Iar tu te vei afla departe, când eu mă voi afla departe,
Senzația de scufundare, pe care-o am, o ai și tu,
Ne vom trimite cărți poștale, cu vești de dincolo de moarte,
A fost aceasta viața noastră ce ne trezi și-apoi trecu?
Și nu-i așa că n-a fost, totuși, cea mai urâtă totdeauna?
Și nu-i așa că nici iubirea n-a fost primejdie mereu?
Și nu-i așa că eram unul și nu-i așa că erai una?
Și nu-i așa că ți-era bine, când te strângeai la pieptul meu?
Urmează marea condamnare la o duminică totală
Și fiecare va rămâne stăpân pe propriul său ghețar,
Dar, vai, cât am iubit durerea, pe care-o vom numi greșeală,
Și căreia, altcând în viață, noi ne-am supus atât de rar.
Să știi că mă gândesc la tine și noaptea-mi pune zinc pe pleoape,
Pământul îmi urlă în călcâie și cerul în ochii larg deschiși,
Și nimeni nu mi-a fost atâta, și de departe, și de-aproape,
Și n-am numit astfel pe nimeni: cel mai noptatec luminiș.
Eu știu că lumea este plină de-atâtea aventuri galante,
Dar dacă strada mea ce duce din infinit către sfârșit
Tu mi-o zideai cu somnifere, pavând-o cu tranchilizante,
Ca somnambulii pe frânghie la patul tău aș fi venit.
Și te iubeam cu nebunia că ești iubita de pe urmă
Că va urma o sihăstrie, că va urma ceva fatal,
Că va urma intrarea-n cruce, că va urma intrarea-n turmă,
Că ochii mei o să arate ca două geamuri de spital.
Și te iubesc la fel de tandru, la fel de trist și de sălbatic,
Precum ar face-o zimbrul care se știe ultimul din neam,
Când vii la mine bloc de gheață, și pleci statuie de jăratec,
Și te iubesc, precum, în Shakespeare, pe Desdemona o iubeam.
Dar lasă fleacurile astea, tu ai întreaga viață-n față,
Eu, copleșit de bucuria că mi-ai fost dragă, ți-am fost drag,
Când logica mă părăsește, numai instinctul mă învață,
În vechea mea bibliotecă, scoțându-mi spada, să mă trag.
Și te iubesc fără de moarte, dintr-o lucrare literară,
Și, când va vrea să vină vârsta, să te învingă mai târziu,
Să ies din carte, regăsindu-mi iubirea mea de prima oară,
Această tânără femeie nu vă îngădui să mai moară.
O iau din lumea trecătoare, la mine-n carte, și-o rescriu.

Veronica Micle - Când Noaptea E Adâncă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Când noaptea e adâncă…
Când noaptea e adâncă și-i liniște, tăcere,
Când și zefirul dulce pe frunze doarme lin,
Iar luna călătoare pe cerul cel senin
A firii adormite e singura veghere.
Atuncea al meu suflet, răpus de doruri multe,
Destept, far-de repaos veghează ne-ncetat,
Cu-al zilei zgomot mare in veci neîmpăcat
Tăcerea mută-a nopții îi place să asculte.
Ce-aude el atuncea când eu n-aud nimica,
Nu știu, însă în pieptu-mi un farmec dulce simt,
Și orizontu-mi pare că e îngust și strâmt,
Iar lumea uriașă neînsemnat de mică.