Versuri corectate și adnotate
Boltă albastră, nu mă seduce:nu joc.Tu ești cerul unei guri însetatedeasupra capului meu.Fâșie de spațiu,nu-mi înlănțui picioarele,nu mă amăgi.Tu nu ești decât o limbă care pândește,limbă despletită în șaptesub călcâiele mele.Nu merg.Răsuflare a mea, ingenuă,răsuflare sacadată,nu mă-mbăta.Presimt respirația fiarei.Nu joc.Aud mușcătura familiar, de câine,izbitura colților în colți.Simt negura gâtlejuluicare-mi deschide ochiul.Văd.Văd, nu visez.
Cineva îl seamănă pe altcineva,În propriu-i chip îl seamănă.Bătătorește pământul cu grijă,Și-apoi așteaptă-ncolțirea semințelor.Sămânța crește și-i golește capulȘi-n gaură de șoarece îl schimbă.Șoarecii devorează sămânța.Cad morții pe loc.În craniul gol vine vântulȘi fată adieri pestrițe.Vasko Popa – Cele mai frumoase poezii – Ed. Tineretului
O veșnicie-ntreagă umblăprin propriul tău infinitdin creștet până-n tălpi, și-napoi.Singur te luminezi,în cap ți-este zenitul,în tălpi amurgul luciului.Înaintea amurgului, umbrele ți le lașisă se lungească, să se-ndepărteze,minuni să facă și dezastreși să se-nchine lor înșile.Scazi umbrele-n zenitla adevărata lor mărimeși ție să ți se-ncline, le-nvețiși să dispară-n înclinare.Umbli și-n ziua de azi, pe-aici,dar nu te … Citește mai mult
De ce ne strângi de gât cu orizontul?Îmi place faldul ceruluisă-mi cadă des pe șolduri!Ai să ne sugrumi cu brâul acela!Bocetul vostru îmi place, după lațul albastru,când eu mă descing obosit.
Fiecare își dezbracă pielea.Fiecare descoperă o constelație a luipe care nopțile n-au văzut-o lucindniciodată.Fiecare-și umple pielea cu pietreși începe să danseze cu eailuminat de propriile-i stele.Cel care nu se-oprește până-n zori,cel care nu clipește și nu se poticneșteacela își câștigă pielea.(Jocul ăsta se joacă rar.)Vasko Popa – Cele mai frumoase poezii – Ed. Tineretului
Inima uneia dintre noi se-nălțasepână-n mijlocul ruinelor cerești.Porni pe cărarea soareluicu bălării de fier părăginită,și-apuse după orizontul de funingini.Așteptam în zadar să se întoarcăcu moștenitorul verde-al luminiisau însoțită de douăsprezece limbi de foc.De-atunci fiecare din noi își poartăinima-n lanțuri greoaie, legatăde coasta cea credincioasă.
A fost odată o greșealăatât de hazlie, atât de măruntă,că nimeni nici n-ar fi băgat-o în seamă.Dar ca pe sine nu vroianici să se vadă, nici să se-audă.Ce n-a scornitca să aducă mărturiecă de fapt, nu există.A inventat spațiulca să-și adăpostească-n el dovezile –și timpul, ca să-și păstreze dovezile –și lumea, ca să-I vadă dovezile.Tot … Citește mai mult