Ungaria – Versuri.pro

Sandor Marai - Îngerul Din Cer

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Îngerul din cer – du-te-n grabă
La Budapesta în ger, arsă.
Acolo, unde sub armele
Rusești, nu bat clopotele.
Crăciunul n-are luciu.
Pe brad nu e nuc auriu,
E ger, dârdâit, foamete.
Ca să-nțeleagă, spune-le.
Cu voce tare din noapte:
Înger, e miracol, poate.
Mișcă-ți aripile cu zor,
Zburând, foșnind, că tare te vor.
Nu vorbi lor despre lumea,
Unde arde lumânarea,
De case cu mesele pline,
Unde popa te mângâie,
Hârtii foșnesc cu cadou,
Cântărind judicios scopul.
Pe brazi licăresc steluțe:
Înger, de miracol vorbește.
Spune, că e miracolul lor:
Bradul unui sărac popor
În Noapte de vis va fi scrum –
Mulți își fac cruci acum.
Privesc întregi continente,
Unul deloc, altul pricepe.
Dau din cap mulți, destui.
Se roagă, ba sunt sătui,
Căci pe brad, nu e pralina:
E Cristosul lor, Ungaria.
Mulți capul și-au aplecat:
Soldatul, care l-a înțepat,
Fariseul, pe bani l-a dat,
Și de trei ori l-a trădat.
L-a vândut, mâncând cu el din blid,
Pe treizeci de arginți,
Și cât l-a hulit, lovit, mustrat:
Din el a băut și a mâncat –
Stând acum, holbează mulți,
Triști să-l roage, sunt muți.
E fără cuvânt, fără culpe,
Parcă-i Cristos de pe cruce.
Cât de ciudat e acest brad,
Adus de înger sau de drac –
Cei ce pe el fac pariu,
Ce săvârșesc nici nu știu,
Bănuie suspicioși
Secretul acestei nopți,
Un crăciun total ireal:
Ungurii s-atârnă pe brad.
Lumea grăind de ciudă,
Popii vorbesc de bravură.
Omul de stat cu necrologul,
Și papa binecuvântându-l.
Dar toate popoarele
Nu înțeleg, ce se petrece.
De ce nu s-a stins, cum au vrut?
De ce nu a dispărut tăcut?
De ce să fi crăpat și cerul,
Că un popor a spus: ,E destul”.
Nu pricepe asta lumea,
Ce s-a revărsat, ca marea?
Tresărind imperii multe?
Un popor a strigat. Mucles.
Se-ntreabă de întâmplare?
Făcând lege din os și carne?
Se-ntreabă, tot se-ntreabă,
Bâlbâind, vrând să-nțeleagă -:
Ei, primind-o prin testare -:
Libertatea, ce preț are?.
Înger, du-le vestea din cer,
Din sânge vieți se ivesc.
S-au mai întâlnit destul
– Poetul, măgarul, păstorul –
La culcuș, pe lângă iesle,
Când se nasc Vieți eterne,
Ei păzesc și Minunea,
De pază stând cu suflarea,
Stea arde, dar e mijire,
Spune-le și lor, înger din cer.

Cdp - O Problemă Națională

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Legături sociale sunt între aceste două popoare,
Ale căror istorii sunt legate din secolul-n care
Migrațiile maghiare au atins Pannonia romană,
Urmărind să capete bogăția tipic europeană.
Invadatorii hunici au cucerit Ardealul sfânt,
Este cunoscut că romanii au apărat al lor pământ,
Budapesta atunci și azi consideră Ardealul al ei,
Orice-ncercare a eșuat de a înfrânge românii mei.
Zodia legiunii nu permite acelui neam nepoftit,
Gândul de a deține Cluj, Timiș sau Sibiul mult-iubit.
O națiune acum unită sub un singur București,
Respinge redivizarea și pretențiile ungurești.
Iar Ungaria să tacă, răbdare n-avem permanent,
Lucrurile erau altfel când aveați opinci pe Parlament.
O strofă am făcut să promovez mesaj intens,
Recitiți, vă rog, prima literă de la fiecare vers!

Kolcsey Ferenc - Imn

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Din furtunoasele secole ale
poporului maghiar.
Doamne, adu-i la maghiar
belșug și voie bună,
Întinde-i brațul tău chiar,
Cu dușman când se luptă;
Chinuit de ursită rea,
Dă-i bucurie cu anul,
Și-a ispășit acest neam
Trecutul și viitorul!.
Străbunii i-ai purtat
Pe piscul sfânt-n Carpați,
Prin tine, țară a căpătat
Bendegúz¹, prin urmași.
Și-ncotro zguduie
Tisa, Dunărea grăbită,
Cu Árpád, o dinastie
A fost întărită.
La Kunság, în câmpiile,
Spice coapte ai fluturat,
În Tokaj, prin viile
Nectar ne-ai picurat.
Ne-ai proptit drapelul
Pe șanțuri otomane,
Jugul lui Mátyás a gemut
A Vienei, mândră cetate.
Vai, păcatele noastre
Ți-a aprins mânia,
Ne-ai lovit cu fulgere
Din norul fulminant:
Cu săgeți mongole² doar,
Vâjâind în zare,
Apoi cu jug otoman
Ne-am trezit-n spinare.
De câte ori răsunase
Horda lui Ozman³, sălbatică,
Peste oaselor mormane
De cântec de biruință!
Ce des s-a năpustit fătul
Asupra ta, țară bună,
Și vlăstarului nesătul
I-ai devenit urnă.
În bârlog s-a ascuns, fugărit,
Și-acolo l-a ajuns sabia,
S-a uitat în jur și n-a găsit
Țara în patria.
Urcă-n vârf, coboară-n vale,
Cu mâhnire și aporie,
Mult sânge la picioare,
Și deasupra văpaie.
Fort a fost, acum e ruină;
Chef și bucurie se-nălțau:
Horcăitul morții, jenă,
Ce în loc se aud.
Ah, libertate, nu răsare
Din sângele morților,
Curg lacrimi de robii aspre,
Din ochii orfanilor!.
Îndură-te, Doamne, de maghiar,
Zbuciumat de primejdii,
Întinde-i brațul tău chiar,
Pe oceanul durerii.
Chinuit de ursită rea,
Dă-i bucurie cu anul,
Și-a ispășit acest neam
Trecutul și viitorul!.

Ady Endre - Cântecul Revoluționarului Maghiar

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Biată Ungarie, te-om plânge!
Ca orbii când te pipăim
Din degete ne curge sânge
Ești vie? Dar noi? Mai trăim?.
Ne apasă iarăși răi neghiobi
Și sufletul ni-e chinuit.
Babel de seminții de robi,
Când te vei răzvrăti, în sfârșit?.
Cum nu devin speranțe, ah,
Toate o năprasnică voință?
Cum poartă slav, maghiar, valah,
În veci aceeași suferință.
Fără să scoată plâns sau sunet?
O, chinul i-a făcut rudenii
Și nu mai se-ntâlnesc cu vuiet
Ale popoarelor lor genii!.
Dunăre, Olt un singur grai
Vorbesc cu glasul mortuar,
În țara noastră azi e vai
De cine nu-i domn sau tâlhar!.
Cât timp de frică vom mai ști?
Cât timp pe tron mai stă balaur?
Popor maghiar, cât vei mai fi
În colivie pui de graur?.
Ungarie de cerșetori,
N-avem nici pâine nici credință!
De ce n-avem? Ni-e silă ori
Nici nu îndrăznim s-avem voință?

Ady Endre - Cântecul Iacobinului Maghiar

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Cântecul iacobinului maghiar
(Magyar jakobinus dala).
Biată, buimacă Ungarie,
Pe tine când te pipăim
Din degete țâșnește sânge –
Oare mai ești, noi mai trăim?

Mai putem spera ceva mai bun?
Ni-e ochi și suflet chinuit:
Babel al popoarelor de robi,
Oare te vei trezi, -n sfârșit?

De ce nu devin mii de dorinți
O năprasnică voință?
De-i slav, maghiar ori vlah, bănatul
E-n veci aceeași suferință.

De o mie de ani, ocară
Și-amar ne-au făcut rudenii.
De ce nu ne-ntâlnim cu vuiet
Pe baricadele ideii?

Un glas au Dunărea și Oltul,
Murmur șoptit, glas mortuar.
În patria lui Árpád e vai
De cine nu-i domn ori tâlhar.

Când ne vom uni, în sfârșit?
Când vom fi-n rostire temerari?
Noi, cei împilați și zdrobiți,
Uniți maghiari și ne-maghiari?

Cât mai fi-va-n tron ticăloșia,
Iar noi, cei mulți, lașă oștire?
Popor maghiar, cât vei mai fi
Pui de graur în colivie?

Ungarie de triști cerșetori,
Azi n-avem pâine, nici credință.
Dar mâine toate le-om avea,
De-ndrăznim și-avem voință.