Tragic – Versuri.pro

Dimitrie Bolintineanu - Fatme

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Ca o copilă blondă, frumoasa dimineață
În undele-azurate se scaldă cu dulceață.
Într-un sarai ce-și perde piciorul în Bosfor,
Fatma abia născuse un prunc desfătător.
Pe patu-i de mătase din somnu-i se trezește;
Știind că este mumă, ea fericit zâmbește
Și zice să-i arate copilul ei iubit
Ce-n leagăn, sub văl mândru, e încă adormit.
În vise ea își face copilului său dulce
Un leagăn splendid d-aur c-un diamant ce luce
Ca soarele; veșminte curate ca un crin
Și grațios cusute cu petre de rubin;
O sută halaice, tot fete de mușiri,
Să-l legene prin cânturi de tinere iubiri,
Și ea, sărmana mumă! să șază lângă el,
Să vază și să soarbă surâsu-i tinerel;
Să nu-i dea timp a plânge, nici să se înspăimânte,
Să cate o femeie ce știe să descânte
Dăochiul, ca să șază în casă lângă el,
Și când s-o face pruncul ceva mai măricel,
Să-i facă-o cărucioară cu roate aurite,
Să-l tragă porumbițe cu pene poleite
Pe care să le mâie o fată de vizir
Cu buzele de roze, cu coamele de fir.
O palidă hanâmă încet îl dezvălește.
Sultana cu ardoare pe pruncul ei privește
Și brațele-i întinde ferice, surâzând..
Dar, vai! copilul doarme de somnul de mormânt
Când muma adormise, o palidă bătrână
Se strecură în casă, ținând un ștreang în mână.
Ea sugrumă copilul și, asfel, sugrumat
Cu ștreangul de mătase, îl lasă înnodat.
— „E mort!” strigă sultana. Durerea sa de mumă,
Frumoasa-i jună viață dodată o consumă.
— „Sultană! ai putere de-nfrână al tău dor!
A curții voastre lege făcu acest omor:
Copiii din vița voastră, din parte bărbătească,
Având drept la domnie, n-au dreptul să trăiască.”.
Așa vorbește manca. Iar muma, suspinând,
Pe pruncul mort răsfață, dulci lacrime vărsând.
Răsfățările sale sunt dulci și grațioase.
Acei ce le aude vărs lacrimi călduroase.
Ea cheamă pe sultanul; el vine, și Fatma
Salută p-al său frate și îi vorbește-așa:
— „O, doamne strălucite și fratele meu mare,
Vezi fiul meu în leagăn? E mort prin sugrumare.
O mână protegeată de datine, gazi!
A stins această floare născută de o zi.
Această crudă moarte ucide-a mea viață.
Eu mor! Pe anii-mi tineri se-ntinde trista ceață
Și nici un soare dulce n-o poate risipi!
Vream să te văz, o, doamne, nainte d-a muri.
Nu ca să-ți fac mustrare că ai lăsat să fie
O lege-atât de crudă sub blânda ta domnie;
Dar ca să vărs în sânu-ți amarele-mi dureri
Ce-mi stinseră o viață frumoasă de plăceri,
Și să te rog cu lacrimi, murind în mare trudă,
Ca moartea mea să schimbe o lege-așa de crudă!..
— „Îți jur! strigă sultanul, nimic eu n-am știut!
Această crudă lege de astăzi a căzut,
Ca, cel puțin în urmă-ți, o, soră, al tău nume,
Prin moartea ta amară să viețuie în lume!”
El zice; dar sultana, luându-i mâna blând
Și sărutând-o dulce, adoarme suspinând.
Sultanul ține vorba și datina trufașă
Se stinse prin martirul Fatmeii drăgălașe.

Dimitrie Bolintineanu - Domnul Mavrogheni

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Domnul Mavrogheni.
Domnul Mavrogheni pleacă cu oștire
Și, chemând boierii, zice cu mărire:
– „Astăzi este timpul să vă războiți
Și prin dalbe lupte să vă nemuriți.
Cela ce roșește a trăi-n robie,
Către-o mândră moarte să-mi urmeze mie!”
L-aste sfinte vorbe, vai! boierii-au râs!
Și cu ironie domnului au zis:
– „Portul nu ne iartă, doamne, a ne bate!”
Nobilă mânie sufletu-i străbate,
Dar frângându-și dorul iară le-a vorbit:
– „Ce? în țara unde viața a domnit
Astăzi nu mai este nici un suflet mare
Ce să bată încă de neatârnare,
Pe câmpia unde numărau pe flori
În trecut vitejii ageri luptători?
Nu mai e scăpare pentru ăst pământ!
Inimile voastre sunt un trist mormânt,
Unde nici o floare nu mai înflorește,
Unde nici o rază nu mai strălucește!
Să-mi aducă caii ăstor mari boieri,
Lor le dau eu ranguri pentru cavaleri!
Ei merg la bătaie, fără-mpotrivire,
Numai lor se cade cinste și mărire.”
Astfel zice domnul trist și abătut.
Însă din mulțime iată au părut
Căpitani de frunte, plini de vitejie,
De amorul țării și mărinimie.
– „În aceste locuri, deși suferim,
Însă pentru țară mergem să murim!”
Ei plecară-ndată să se războiască;
La Tismana bate armia nemțească.

Miguel Hernandez - Mi-e Mort Copilu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Mi-e mort copilul. Nimeni / în groapă nu ne simte; / acolo-i frig fierbinte. →

Daniel Aurelian Radulescu feat Goeteri - Pierdută Icoană

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Ce zgomot surd îmi dă fiori
Și-i repetat și-i miez de noapte?..
Stau cu prieteni la o carte,
Cum stau în viață adeseori.
E un sinistru neînțeles
Ce bubuie în suflet, tâmple,
De mister ce-ar putea să-ntâmple
Pe-asfaltul morții-n contrasens.
Am parcă o străfulgerare
De suflet ce-mi cedează straniu;
Aieve aud geamăt în craniu
Și fug, în buhăit ce doare..
Alerg, nu știu de ce am frică;
D-un neștiut ce-l presimt rău..
Mă-ndrept ca sunet spre ecou;
Simt inima că-n hău îmi pică.
Impact după impact, din nou
Văd roți ce sfârtecă din trupuri;
Cum solzi din aripi își pierd fluturi..
Mă metamorfozez erou..
.. M-arunc printre mașini nebune
Ce aleargă, calcă și zdrobesc
Două grămezi.. și izbutesc
Să văd în noapte două.. urme.
Nici nu mai sunt forme umane,
Doar două umbre de movilă;
Întrezăresc cu greu copilă
Turtită-n sânge și creioane..
.. Are-un rucsac împrăștiat
Cu coli, caiete de desen
Și lângă trup de-om mutilat
Stă o icoană veche, în lemn..
.. Și plâng și țip și vreau să mor;
‘s în prag să fiu zdrobit de faruri
Prin negura cu moartea-n daruri..
Mă doare capu-ngrozitor!.
Mă uit pierdut în sine, în jur,
Urlu la nebunia fugii;
Nimeni n-ascultă țipăt rugii..
Le caut suflete împrejur.
Aud sirene și amorf plec,
Mă-ntorc în lumea celor vii;
Îmi văd ghiozdanul la copii..
Mă mor, în lacrimi mă înec.
PS.
Pierzare-n duet, în timp real, pe DN1,
Într-o noapte de groază din 2001.
19. 03. 2011

Daniel Aurelian Radulescu feat Goeteri - Neveșnic Viril

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

E timp când și floare își pierde pistil,
Când floarea, de jună, se arde de soare
Și fruct nu va fi, văduvit de viril…
Pământ va fi tern și curaj va dispare.
Pământul meu simbol e parcă sărac,
Rămas fără vlaga flăcăilor dârji
O noapte, ce zi și-a pierdut de colac…
Cum iepe de soi n-apucând să dea mânji.
A strâns într-un laț pe băieți efemerul,
Să-i ardă de vii la concertul pieirii…
Noembrie-nceput, când parcă și cerul
Cu foc s-a surpat, îi înfășcând nemuririi.
În clubul de sunet dorit, adulat,
S-au dus cu mâini goale să înfrunte destin
Bărbații, cu suflet vibrând, pe înnoptat…
La corzi de chitară și tobele-n plin.
Scânteia rebelă, cu trai de-o secundă,
A pus în dezastru un dram de plăcere
-Cu fulger de foc peste sunet în unde-
Făclii din bărbați, își aneantind înviere….
… Cu nume precise, acum scrise-n memorii,
Ce numai o cruce purta-vor de-acum
Pe oase fierbinți, fără vini, crematorii
La capăt mai lung, sau mai scurt… de un drum.
E ziua funestă, de vieți… acum scrum!
01.11.2015

Dante Alighieri - Infernul - Cantul XXVIII

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Cercul al optulea: Bolgia a noua. Semănătorii de dezbinări.
Au cine-ar şti, chiar dac-ar fi să spună
de zece ori la rând şi nu-n poezie
ce răni văzut-am şi cât sânge-n spumă?
De bună seamă nu-i uşor a scrie, căci graiului şi minţii nu-i e dat
cu-a lor puteri atari minuni să-nvie.
De-ai sta s-aduni tot neamul spulberat
din ţara Pugliei, aprig încercată
ce cu romanii-n lupte-a sângerat
şi-n altă luptă-apoi, îndelungată,
din cafe-a strâns mii de inele gloata,
precum Tit Liviu fără greş arată,
cu neamu-nfrânt care-şi primi răsplata
fiindcă-şi făcuse din Guiscard duşman,
şi cu cel’lalt ce leşuri mii lăsat-a
când Puglia a trădat, la Ceperan
sau Tagliacoz unde-a stârnit turbare
Alard bătrânul, fiindc-a fost viclean,
şi dacă toţi şi-ar da-n vileag picioare
ciuntite-ori răni, tot n-ar putea grămadă
cu-a noua groapă-n chin să se măsoare.
De când sunt eu n-am mai văzut obadă
crăpată-n două la butoi sau târnă,
precum un duh crăpat din barbă-nnoadă,
ce maţele-şi privea cum îi atârnă
şi-şi arăta ficaţii şi desaga
în care pita se preface-n scârnă.
Şi-n timp ce chipu-i cercetam şi plaga,
îşi trase pieptul şi grăi: Priveşte
cum mă desfac, de când pierdut-am doaga
Priveşte Mahomed cum se căzneşte!
în faţa mea tânjeşte alt mişel:
Aii, crăpat din barbă până-n creştet.
Toţi cei ciuntiţi ca mine şi ca el
urzit-am schisme şi zâzanii-n ţeastă
şi drept aceea-s spintecaţi astfel.
Un diavol sade cocoţat pe coastă
şi fără milă-nfige spada-n noi
de câte ori un duh din tagma noastră
pe-acelaşi drum se-ntoarce-napoi;
căci fice rană buza ei şi-o strânge
cât timp se-nvârte-al umbrelor convoi.
Dar cine eşti, tu, ce te uiţi la sânge
şi nu te-ndemni de unde stai, pe stâncă,
să-ţi iei pedeapsa şi să-ncepi a plânge?”
Nici pragul morţii nu-l trecu el încă,
rosti Virgil, nici cazne nu-l pândesc;
ci ca să-i dau învăţătură-adâncă,
eu, care-s mort de mult, mă osârdesc
din brână-n brână să-i arăt ce-nşiră
cumplitul loc; şi adevăr grăiesc.”
Mai mult de-o sută din adânc ieşiră
şi mă priveau, uitându-şi pe deplin
de cazna lor când vorba-i auziră
Şi duhu-atunci: Să-i spui lui Fra Dolcin,
când va să-ţi mântui drumul şi corvoada,
că de nu vrea să mă urmeze-n cin,
s-adune-n saci merinde, ca zăpada
să nu-l predea vrăjmaşilor pe mână,
ce-altminterea nu l-ar răzbi cu spada.”
Şi-astfel zicând, îşi ridică din rână
piciorul Mahomed şi împăcat,
când isprăvi, şi-l sprijini-n ţărână.
Un altu-atunci cu gâtul spintecat
şi c-o ureche, numai una bună,
iar nasul pân’ la pleoapă sfârtecat,
privindu-mă cu ceilalţi dimpreună
prin beregată scoase-o chemare
şi gâlgâind se apucă să-mi spună:
Străine, tu, iertat de chin, pe care
te-am mai văzut în ţara mea, latina
(de nu mă-nşală multa-asemănare),
când va s-ajungi la Marcabo colina
ce din Vercel scoboară spre câmpie,
să-ţi aminteşti de Pier da Medicina.
Şi dă de veste-n Fano ca să ştie
messere Guido şi-Angiolel, că-n stare
de suntem noi să ştim ce va să vie,
vor fi zvârliţi de pe corabie-n mare
pe-aproape de Cattolica, pe unde
un despot crud va săvârşi trădare.
Din Cipru la Maiolica niciunde,
nici grecii, nici piraţii la răscruce
n-au săvârşit măcel mai crunt pe unde.
Căci trădătorul chior de-un ochi ce-i duce
peste cetatea ce-o urăşte-anume
un duh ce-osânda-n rând cu mine-şi duce,
la sfat îi va chema să se-mpreune
şi-apoi va face-astfel ca la Focara
să n-aibă lipsă-n vânt de rugăciune.”
De vrei, i-am spus, să-ţi mai alin povara,
ducându-ţi vestea pe pământ, mi-arată
ce duh ziceai că-şi preaurăşte ţara?”
Cuprinse-atunci de fălci un duh din ceată
căscându-i gura şi grăi: Greşeala
ce-a săvârşit i-a pus pe bot lăcată.
Lui Cezar el îi spulberă-ndoiala,
vădindu-i că-ntârzierea în de ea
sporeşte, când eşti gata, cheltuiala.”
O, bietul Curio ce-nfricat stătea
cu limba schingiuită şi-altădată
cât de-ndrăzneţ la vorbă se-arăta!
Alt duh atunci se dezlipi din ceată
şi două cioate ridicând ‘nainte
strigă mânjindu-şi chip şi piept deodată:
Să nu-l uiţi nici pe Mosca, ia aminte,
cel care-a zis:ŤNu-ncape-aici spăşireť
şi rea sămânţă fu toscanei ginte”.
Iar viţei sale, zis-am eu, pieire.”
Văzui atunci că vorba mea-l sfâşie
şi-o luă din loc cuprins de grea mâhnire.
Eu însă nu, căci mă uitam; ci-a scrie
câte-am văzut mi-e greu şi nu mă-ndur,
căci n-am chezaş să pună mărturie.
Dovadă însă cum că nu-s sperjur
mi-e cugetul ce te-ntăreşte când ţi-l
ştii în piept ca lacrima de pur.
Văzui un trunchi ciuntit de cap, şi-n gând
îl văd şi azi cum l-am văzut cândva,
umblând şi el cu toţi ceilalţi în rând.
Cu capu-n mână spânzurând păşea,
ca pe-un fanar ţinându-l în strânsoare,
şi capul ne privea şi suspina.
Din sine faclă-şi faurea-n cărare
părând că-ntr-unul doi se zbat a-ncape,
pe voia celui ce-a urzit atare.
Şi-ajuns apoi la puntea peste groape,
întinse capu-n mâna ridicată,
astfel ca vorba să ne fie aproape.
Şi zise: Uite ce-am primit drept plată.
Străine, -ajuns la cei care tânjesc
văzut-ai, spune, -atare chin vreodată?
Spre-a-mi duce vestea-ţi spun că mă numesc
Bertram de Born şi-n iad m-am osândit
dând sfat de rău vlăstarului regesc.
Pe tată şi pe fiu i-am asmuţit
ca sfetnicul ce vrând să se răzbune
pe Absalon, cu David l-a-nvrăjbit.
Am rupt pe cei sortiţi să se-mpreune
şi rupt de trup mi-e capul fără minte;
cuvântă-n mine legea care spune:
ŤOchi pentru ochi şi dinte pentru dinteť.”

Dumitru Corbea - În Lagărul Morții

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

În amintirea nevinovatelor ființe ucise de hitleriști,
În leagănul de la Auschwitz, cu bomboane otrăvite.
De râset e plină aleea
În lagărul groaznic al morții..
Se joacă un card de fetițe,
Frumoase cu albe rochițe,
Pe care căzuseră sorții
Să moară în ziua aceea..
Mai cântă o pasăre-n pom
În lagărul groaznic al morții..
Îi cântecul plin de-ntristare
În clipa senină, cu soare,
Pe care o-ntunecă hoții,
Jivină cu chipul de om..
Sunt flori înflorite din jale
În lagărul groaznic al morții..
Silită e-a lor bucurie!
Nici una din ele nu știe
Că-s date în brațele nopții
Ce-ngheață trupurile goale..
Fetițele dorm obosite
În lagărul groaznic al morții..
S-aude o voce cumplită..
Și raza de lună-i cernită..
Suspina și pagina cărții
De faptele crimei cumplite..

Dimitrie Bolintineanu - Moartea Lui Mihai Viteazul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Moartea lui Mihai Viteazul.
Pe câmpia Turzii, pe un verde plai,
Tabără oştirea marelui Mihai.
Acolo, în cortu-i, domnul se gândeşte:
Fericirea ţării inima-i răpeşte.
Are-o presimţire ce l-a turburat
Şi pe mâna-i mândră capul a plecat.
În deşert speranţa inima-i răsfaţă;
Lacrimile udă gânditoarea-i faţă.
Înaintea celor ce îl ocolea,
Cu o mantă d-aur el se ascundea.
Către căpitanii ce îl înconjoară:
– „Dragii mei! Iertaţi-mi astă lăcrimioară!
E o slăbiciune de care roşesc
Toţi câţi au un suflet tare, bărbătesc.
Însă sunt minute când natura cere
De la cel mai tare partea-i de durere..
Astăzi pot să număr mai la nouă ani
De când noi ne batem cu atâţi duşmani.
Este-adevărat, am făcut, în lume,
Neamului acesta cel mai mare nume.
Însă, ce-i mărirea, fără de folos?
Ceea ce-i în noapte focul mincinos!
Singură mărirea nu-i destulătoare,
Nu voi foc de stele, ci voi foc de soare.
Câte mii de inimi moartea n-a-ngheţat?
Şi în câte case dorul n-a intrat?
Ţara este-n lacrimi şi se pustieşte.
Floarea tinerimii câmpul înveleşte.
Şi în raza slavei unde strălucim,
Văz, pe nesimţite noi ne mistuim!
Astăzi lupta noastră orice luptă curmă;
Ea va fi lovirea cea mai de pe urmă.
Astăzi este timpul ca să isprăvim.
Sau români ne pierdem, sau români trăim!”.
Astfel le vorbeşte.. Dar doi soli sosiră,
Doi trimişi ai Bastei. Capii toţi ieşiră.
– „Basta vă trimite? Spuneţi ce doreşte!
Basta, iară Basta!.. nu mai isprăveşte!”.
– „Ce doreşte? zice unul din călăi,
Basta porunceşte la vasalii săi!”.
– „Să porneşti îndată banda ta în ţară!”.
Îi răspunse celalt cu o vorb-amară.
– „Mergeţi, zise domnul, l-al vostru stăpân!
Spuneţi-i că nu e încă un român
Care să dea arma pân-a nu se bate!
De-i bărbăt, aice vie a combate!”.
– „Este timp!..” şopteşte un ucigător.
Celalt trage iute paloşul uşor
Şi c-o lovitură repede şi tare
Îl împlântă-n sânul eroului mare.
Căpitanii iute sar, mi-l înconjor,
Dar Mihai le zice: „Fraţilor, eu mor..
Spuneţi doamnei mele să nu se mâhnească
Şi-n iubirea ţării fiii mei să-i crească.
Când vor fi în vârstă, să le spuie ea
Că nu voi răzbună pentru moartea mea;
Numai pentru ţară şi neatârnare
Sânul lor să simtă sfânta răzbunare!
Iară voi, tovarăşi, mie îmi juraţi
Niciodată mâna cu străin să daţi!”.
La aceste vorbe cade-ntr-al său sânge.
Toat-a lui oştire cu durere-l plânge.
Apele pe cale stau şi se opresc;
Păsările-n aer triste ciripesc.
Moartea cu-a ei mână faţa lui atinge;
Inima-i îngheaţă, vorba i se stinge.
Iar viaţa-i mândră zboară către nori,
Ca mirosul dulce unei stinse flori.

Dimitrie Bolintineanu - Cahul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Stelele de aur prin eter luceau.
Turcii şi moldavii printre flori dormeau.
Ionaşcu trece noaptea în veghere;
Îşi adapă dulce sufletu-n durere,
Apoi zice-n sine: „Slabe muritor!
Nu-i destul că soarta te-a supus la dor,
Pentru ce chiar însuţi îţi urzeşti în lume
Altă suferinţă care te supune?
Viaţa şi mărirea, fericiri lumeşti,
Vine-o zi în care tu le părăseşti,
Iar a ta ţărână viermilor e dată
Cât de dalbă fie fala ce te-mbată!”.
Cheamă capii oştii şi-astfel le-a vorbit
— „Voi, cozaci ce-n lupte dalbe m-aţi servit!
Voi, feciori din ţară ce, venind în lume,
V-au scăldat cu lacrimi ale voastre mume,
A sosit momentul jugul să zdrobim..
Sau prin mândra moarte să ne nemurim!
Puţin timp în lume un erou trăieşte,
Dar în scurta viaţă secoli vieţuieşte!
Căci de dulce fală trece cununat
Şi, murind, în urmă-i nu va fi uitat.
Cel dintâi muri-voi pentru-al ţării bine!
Cel dintâi lovi-voi cu-a mea călărime!”
Zice. Dar sub cortu-i iată a părut
Doamna lui maghiară, ca un vis plăcut.
Coama-i poleită de raze de soare,
P-albu-i sân revarsă valuri râzătoare.
Chipul ei cel palid prevesteşte-un rău.
Ce, -necat, se luptă cu sufletul său.
Însă cu mărire ea atunci vorbeşte,
Vorba-n dulci suspine i se răspândeşte
— „Doamne, cu călării tu să nu te duci!
Capul lor pe aur te-a vândut la turci.
I-a lăsat să intre fără-mpotrivire
Şi ţi-a scris că-i numai o prea mică-oştire,
Când p-această ţară se vărsau mereu.
Eşti trădat de moarte, o, stăpânul meu!”
Astfel zice doamna. Lacrimi, dulci roşeţe
Înecau atuncea palidele-i feţe..
Domnul către hatman caută mirat.
Iar acest din urmă pare turburat,
Tremură, păleşte, temerea-şi ascunde,
Apoi nalţă glasul şi-astfel îi răspunde
— „Ale mele fapte par bănuitoare;
Dar, o, mândre doamne, nu sunt trădătoare.
Timpul vă va spune într-al meu favor.
Cel dintâi în luptă merge-voi să mor!”
Zice şi se-nchnă. Domnul aprobează.
Acuzatul iese. Ochii îl urmează.
Cu-a lui călărime pleacă într-un zbor
Către turcii falnici.. şi se-nchină lor.
Domnul dă semnalul, buciumele sun.
În treizeci pătrate, bravii lui se pun.
Turcii pun în frunte cetele-nchinate,
Dar cu focuri crude le trăsnesc în spate.
Domnul dă un ordin către vânători
Ca să-ndrepte focul peste trădători.
Între două focuri, cu-a lui călărime,
Trădătorul hatman piere cu ruşine.
Cu virtute rară moldovenii mor!
Turcii se-nspăimântă de nepăsul lor.
Cu-ai lor cai s-aruncă repezi pe pătrate
Ce ca stânci de piatră stau nestrămutate.
Desperaţi descalic, se târăsc pe mâini,
Muşcă de picioare pedeştrii români.
De trei ori moldavii turcii îmbrânciră,
Dar tătarii ageri ajutor sosiră.
Cum spumoase valuri ce pe mări pornesc,
Află vânt contrariu, stau, se zguduiesc,
Apoi iar se-nturnă repezi, spumegate,
Astfel se-nturnară cetele turbate.
Toţi restrânşi, p-ai noştri, repede cobor,
Îi strivesc prin număr şi prin focul lor.
Calul şi piciorul nu mai pot să calce
Decât pe cadaveri.. Câmpu-n sânge zace.
Braţele-amorţite spedele scăpau.
Cei armaţi nu cată, nu ştiu unde dau.
O furtună crudă repede-a-nceput!..
Pulberea-i udată, tunurile-amut.
Domnul, cu durere, către-ai săi vorbeşte
— „Omul şi natura, tot ne părăseşte.
Nu mai e scăpare, noi am fost tradaţi!..
Cel puţin muri-vom ca nişte bărbaţi!
Şi prin moartea noastră dalbă, vitejească,
S-arătăm ca neamul demn e să trăiască!
Lupta ce se pierde cu-acest chip sublim
Este-o biruinţă! Fraţii mei, murim!”
Zice şi s-aruncă cu stindardu-n mână
Într-o mare ceată d-armie păgână.
Cei mai bravi îi urmă, iar pe calea lor
Turcii rânduri, rânduri cad zdrobiţi şi mor.
Noaptea pune termen într-a lor zdrobire.
Domnul se retrage cu puţină-oştire.
După nişte şanţuri toţi se grămădesc
Şi se bat trei zile până flămânzesc.
Paşa lor propune lupta să încete,
Cu cuvânt ca viaţa, ţara să respecte.
Pe coranul sacru jură şapte ori.
Ionaşcu merge la apăsători.
Dar abia creştinii locul lor prădară
Şi-ntre cai pe domnul, turcii îl legară.
Caii fără frâne zboară pe câmpii,
Fug ca două păsări printre vijelii.
O turbare crudă pe creştini conjoară.
După cum jurară, caută să moară
Intru prin turcime, moartea căutând.
Pân’la cel din urmă s-abat omorând.
Stinsu-s-a lumina gloriei moldave!
Plângi, o, tristă ţară, sufletele brave
Ce-au picat în luptă pentru-al tău amor!
Plângi cu plâns de moarte pe mormântul lor!
Râul peste vale cură sângerat;
Câmpul de torente de sânge-i scăldat,
Nu mai poate-nghite valul cel de sânge
Ce pe valuri negre necurmat se frânge.
Valea-i despoiată d-ale sale flori;
Păsările-oprit-au imnii răpitori,
Numai corbu-ntună cânturi întristate.
Vânturile nopţii, printre tufe-uscate,
Prin mugiri duioase răsunau cu dor
Ca suspinul dulce sufletelor lor.
Sabia străină trece peste ţară;
Pentru fiii ţării viaţa-i o povară!
Cei bătrâni cu lacrimi roagă pe cei juni
Să le curme viaţa; şi demnele mumi
Pe feciori îndeamnă la rezbel să sară,
Îşi fărâmă pieptul, arătând să moară.
O, străini ce-n ţară dulce v-aţi umbrit,
Nu-i destul că soarbeţi sângele-i dorit,
Dar purtaţi în ţară alţi străini c-urgie.
Oh! blestemul nostru peste voi sa fie!
Să n-aveţi în viaţă ţară să doriţi!
Peste faţa lumii să vă răspândiţi!
Să cădeţi sub lanţuri barbare, străine,
Şi de soarta voastră să n-aveţi ruşine!
Iar voi, fii de ţară, voi, ce vă lasaţi
Ca să v-amăgească străinii-nsetaţi,
Ce vă soarbe hrana, traiul şi junie,
De trei ori blestemul peste voi să fie!

Mateiu Caragiale - Boierul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

„Tăiat-au de Rusalii pre jupan…”.
Pe-o culme, lângă-un iezer, durează-o mănăstire
Boierul… Mult bătrân e: dinți nu mai are-n gură,
Postește, se grijește, bârfește și strâmb jură,
Stă cuvios în strană și zice din psaltire.
E mic de stat, fățarnic, semeț și crud din fire,
Viteaz spătar fu-n lupte, dar azi când barba-i sură,
Cu dreapta se închină, cu stânga smulge, fură,
Despoaie și ucide în setea-i de hrăpire.
De neam e Basarabă, și rudă cu Voievodul,
De bogății e putred și-l blastămă norodul,
Dar, la Stambul, îl sapă Cislar-Aga harapul.
Și tocmai de Rusalii, când plin de veselie
Așteaptă să-i sosească fermanul de domnie
Îl prind cu pâri ascunse și-armașu-i taie capul.