totem – Versuri.pro

Marin Sorescu - Totem

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Indiferent al câtelea din rând,
Unul sub altul coborând, sub cruce,
Parcă acelaşi cui v-a prins, urlând,
A braţelor simbolică răscruce.
Eşti totuşi cel care atingi pământul,
Din serie, tu, ultimul Cristos.
Pe buza ta mai stăruie Cuvântul
Şi ai putea să urci spre cer, pe jos.
A dus-o! , auzi lumea. Nu-nţelegi
De ai trăit destul sau ai cărat
O barcă peste vârful Ararat
Când mările-s demult doar smârcuri seci.
Te miri că lanţul este ne-ntrerupt,
Şi că veriga prinsă-i de verigă,
Ca muntele hrănit de o ferigă
Lumina-ntregii stirpe tu ai supt.
Şi stai înduioşat de o mireasmă,
Păzind de fulger o catapeteasmă.

Margaret Atwood - Totemurile

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

De ce oare mi-i ticsită mintea
cu totemuri sau cu oase?
De ce văd în beznă
aruncate pieile, fețele aninând
fără mișcare?
Odată, într-un loc mai cald,
le-am privit cum dănțuie,
un veșmânt calm le era dănțuiala;
cerbul avea copitele de lână,
șarpele părea un balaur în dimineață;
însă-am adormit și i-am uitat.
Și-n noaptea aceea lungă
furișându-se, animalele ieșit-au
prin vizuinile ochilor mei orbi;
și s-au dus într-altă partea-a pădurii,
lăsând în urmă-le măștile.

Amalia Iglesias Serna - Totem LVI (56)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Delir
al luminii.
Un cor
de raze pe care nu ți-l amintești:
scapulari, megaliți
și maci
pe jumătate
deschiși.
Sanctuarele unui vis tămăduitor, unde mirosea a păianjeni
și-a lemn mort. Epuizare într-un abdomen reîntors
a respira o licărire de minune posibilă,
îmbrățișată de tăcere, fără teama
de a-ți imagina la ce sperai. Și-apoi
să prezici vertijul unei păduri proaspete,
abandonată de zăpadă, nevătămată,
fără crevase, fără cioate, fără luminișuri, doar
cu urma fosilizată a glasurilor sale de lut,
acolo unde ploaia și-nchină lenta bulbuceală-n rădăcini.
Fără mânie sau speranță, metamorfozează
materia ce dizolvă într-o clipire
talismane atemporale pe fruntea zorilor.
Litanii, brazde, larve, hipertrupuri însămânțate
în întuneric, holograme ale eternității
în fierberea bătăilor de inimă. Un cameleon pornit
în copierea culorii umbrei sale.

Ted Hughes - Cântecul Ciorii Despre Elefantul Totem

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Acum mult timp
Dumnezeu l-a creat pe acest Elefant.
Pe atunci el era micuț și delicat
Deloc capricios
Și nici melancolic.
Hienele cântau prin brusă: Tu ești minunat –
Ele-și arătau capetele pârlite și rânjetele expresive
Amintind parcă de cioturile unor amputări –
Noi îți invidiem grația
Cu care valsezi prin tufișurile țepoase
O, ia-ne cu tine pe Pământul Păcii
O, voi, ochi fără de vârstă ai inocenței și ai blândeții
Salvează-ne din cuptoarele
Și furiile chipurilor noastre schimonosite
În aceste iaduri noi ne zvârcolim
Închiși dincolo de zăbrelele dinților noștri
Într-o bătălie a clipei cu o moarte
De mărimea planetei,
Având puterea planetei.
Așa că Hienele au alergat sub coada Elefantului
Care se plimba în voie vesel
Ca sub un oval mlădios de cauciuc
Dar cum el nu era Dumnezeu nu era datoria lui
Să corecteze pe cei condamnați
Furioase înnebunite ele și-au aprins gurile
I-au smuls măruntaiele
Și l-au împrăștiat printre cele câteva iaduri ale lor
Pentru a-i plânge părțile separate
Înghițite și inflamate
Într-o paradă a hohotelor infernale de râs.
La Înviere
Elefantul s-a trezit alături de amendamente
De picioare căzute de trupul impenetrabil oricăror dinți de șiruri de oase
Și de creiere complet alterate
În spatele ochilor îmbătrâniți, vicleni și înțelepți.
Astfel că prin flăcările portocalii și penumbrele albastre
Ale zilelor de apoi, domol și imens,
Elefantul umblă pe propriul lui drum, un al șaselea simț în mers,
Iar în sens invers și paralel
Hienele neadormite trec
De-a lungul orizontului desfrunzit tremurând ca tabla unui cuptor
Într-o fugă biciuită
Drapelele rușinii le atârnă zdrențuite
Deasupra burților
Înghesuite de putregaiul râsetelor
Spurcate cu pete negre din scursori și puroaie
Iar ele cântau: “Al nostru este acest pământ
Al frumuseții și drăgălașă
Este gura împuțită a leopardului
Și mormintele febrei
Pentru ca asta-i tot ce avem” –
Și și-au vomitat apoi hohotele de râs.
Iar Elefantul cântă în adâncul hățișurilor pădurii
Despre o stea a păcii veșnice care nu știe ce-i durerea
O stea pe care niciun astronom n-o poate găsi.