Vântul de seară suflă și frunza-nfioară,
Roua seninul varsă verdeața re-nviind;
Dealurile-n cunună câmpia-ncoronează
Și râul p-a lui cale șoptește șerpuind.
P-a dealului sprânceană, pe fruntea-i cea râpoasă,
O cetățuie veche, lăcaș religios,
Păstrează suvenirea d-o noapte sângeroasă
Ce mult se-asemănează cu sânu-mi cel noptos.
Astfel într-al meu suflet se-nalță a mea credință,
P-a patimilor râpă ca monument s-a pus
Și-mi ține șovăinda, clintită mea ființă
L-a vieții-mi viforoase prea liniștit apus.
Soarele-acum sfințește și noaptea înaintează,
Cu-ncet își cârmuiește carul cel aburos;
Mii de lumini în preajma-i, pe frunte-i scânteiază,
Ș-acuma își întinde valul de abanos.
Ochii-mi în marmurire se uită la vecie,
Din stea în stea se plimbă, în orice stea citesc;
Sufletu-mi se-aripează și zboară în tărie,
Se scaldă în lumina eterului ceresc.
D-acolo se întoarce și-n sânu-mi se așază —
Tăcere, întuneric în preajma mea domnesc!
Natura toată doarme, ființa-mi priveghează
Deasupra pe ruine mormântul strămoșesc.
Un rece vânt se simte c-a morții răsuflare,
Pe piatra cea-nverzită şuieră trecător;
Ca viața se revarsă o mută-nfiorare,
Pustiul se insuflă d-un duh încântător.
Tot este viu în preajma-mi: frunza pe zid șoptește,
Iarba pe mușchi întreabă: „Aici cine m-a pus?”
Zidul ca o fantomă deasupra-mi se lățește,
Ca uriaș la spate-mi turnul se-nalță-n sus.
La locul lor stau toate, ca moartea neclintite,
Gata să năvălească; umbrele mă-nconjur,
Trec și re-trec, se plimbă asupra-mi pironite;
Păsări de noapte cobe fâlfâie împrejur.

Eu n-am venit, o, umbre, să tulbur pacea voastră,
Ființa-mi rătăcită aleargă între voi;
Este s-a mea odihnă sălășluirea voastră:
Eu sunt însumi o umbră împinsă de nevoi.
Sunt de al vostru sânge, brațul mi nu se armează
D-acea armă slăvită ce voi ați mânuit;
Muza-mi a voastre fapte la umbră cercetează
Ș-a voastră pomenire până-mi a consfințit.
Eu cânt în miezul nopții a voastre biruințe,
Eu pe mormântul vostru laure impletesc;
Izbânzi, fapte viteje, războinice dorințe
Recomand eu lumii, l-ai voștri fii vestesc.
Câmpia îmi arată slăvitele războaie
Și câte biruințe pe dealuri s-au serbat;
Râul în treacat spune că cât sânge șiroaie
În vremile trecute unda-i a purpurat.
Aci îmi stau de față eroii României
Din Câmpulung, din Argeș, din Iași, din București,
De la Traian și Negru, martiri ai vitejiei,
Până la împilarea trufiei strămoșești.
Ici glasul: Radu Negru! peste Carpați răsună;
Viteazul își pune tronul în locul strămoșesc;
Orice roman în preajma-i sub steagu-i se adună
Și-și apără pământul cu braț, duh românesc.
În capul unei armii Mircea viteaz răcnește,
Insuflă bărbăția romanilor soldați;
A lui Murat trufie învingător smerește,
Și locul este slobod din Istru la Carpați.
Balcanul până-n poale-i văzu pe fiii Lunii
Bătuți, goniți, nemernici, scăpare a căta;
Dunărea este martor de prețul al cununii
Ce fiii României știură a lua.
D-aici văz în Moldova toată slava romană
A re-nvia sub Ștefan și-ai vechimii ani
Iarăși a se întoarce; a vitejiei hrană
Sub el îmbărbătează a-nvinge pe tirani.
P-a Neamțului cetate eu văz o eroină,
Moldoveana în toate, spartană l-al său dor,
Certând nemernicia la moldovean străină,
Zicându-i ca să moară ori vie-nvingător.
Aci Mihai cel Mare deșteaptă bărbăția,
Steagurile-destinse slobode fâlfâiesc;
Sub dânsele el cheamă pe toată România,
Și trâmbița răsună, vitejii se-nmulțesc.
Buzestii comandează, tătarilor e spaima.
Hanul la-al lor picioare mușcă țărâna jos.
Calofirescul arde d-a lor vitează faimă,
Și brațul lui-mpumnă fierul și mai vânos.
De glasul cel războinic altarul se despică,
Din sânu-i vitejia e foc mistuitor.
Farcaș într-însul arde, sfânt crucea sa ridică:
E comandir de arme, pastor răzbunător.
Pașa cu barba lungă spre fugă comandează,
Fierosul Manaf pierde orice curaj barbar;
Arabul beat de sânge în lanț acum turbează;
E plin câmpul bătăii de cruntul ianicear,
Dunărea e mormântul taberei musulmane,
Crucea în triumf zboară, Hristos e răzbunat;
Românul este spaima trufiei otomane:
Cel hotărât la cruce în veci a triumfat.
Peste Carpați acuma vulturul roman zboară,
D-aicea spre Moldova își ia falnicul zbor:
Două capete are, cu patru ochi măsoară,
E-n toată România acum poruncitor.

O, ziduri! rămășiță din slava strămoșească!
O, turn! de unde ochiul de mii de ori văzu
Biruința să zboare p-ostirea românească,
În muta voastră șoaptă câte-mi vorbiți acu!
Mușchiul acesta verde ce vremea-l grămădește,
Aste ierburi sălbatice ce în pustiuri cresc,
La inima gemândă sunt laure ce crește,
Deșteaptă bărbăția; din ochi robii vorbesc.
Vitejilor războinici! frunza când va suspina
Și când astupat geme vântul prin boltituri,
Este al vostru nume ce ca o undă lină
Murmuie, se strecoară prin aste crăpături.

Dar ce glas întrerupe asta tăcere sfântă!
E glasul cucuvaii ce plânge al său dor.
Asta este poetul? p-al vostru mormânt cântă
Acest fiu al pustiei?.. O, glas prea cobitor!
Ce-mi spui d-a noastră soartă? vaietul ce nu-ți tace?
Ca ce fel de restriste? ca ce fel de nevoi?
Corbul nu este vultur? ce nu mă lași în pace?
Plângi numai pentru tine, nu plânge pentru noi!

Fatală presimțire acum mă părăsește,
Dar vai! eu ca și tine sunt slab, neputincios;
Glasu-mi nu-mbărbătează, poate și el cobește,
Sau plânge slava veche, și plânge dureros.
Ss! Clopotul s-aude! E ceasul de pe urmă?
Îngerul pocăinței cu-ast d-aramă glas
Cheamă la rugăciune pe rătăcita turmă.
Natura se deșteaptă, visurile mă las.
Roșește răsăritul, muntele rubinează,
Îngânat printre aburi dealurile verzesc;
Râul adapă câmpul ce roua-nsmaltează,
Răcoarea dă viață și stelele albesc.
Turme, cai, dobitoace la apă se coboară,
Clopote bat, se scutur, cu-al dimineții zvon;
La văjâitul morii undele se-nfașoară,
Deschis e ochiul zilei acum pe orizont.