Tamara – Versuri.pro

Mihail Lermontov - Demonul - Partea I

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Poveste Orientală.
Partea I.
Mâhnitul Demon, singuratic,
Peste pământ zbura tăcut,
Și fruntea lui ca de jăratec
Își amintea despre trecut
Când în lumină orbitoare
Ca heruvim el strălucea,
Și când cometa călătoare
Schimba cu el o salutare
Și-alintător îi surâdea;
Când dintre neguri de vecie
Setos de-a ști, sta urmărind
Toți aștrii-n caravană vie
Prin necuprinsuri pribegind ;
Și fericit putea sa fie
Ca-ntâia lumii creatură,
Străin de îndoieli și ură,
Și veacuri sterpe-n lânced șir
Nu-i tulburau senina minte…
Și multe, multe…dar ce-a fost
Nu mai putea și n-avea rost
În voie să-și aducă-aminte!.
II.
De mult, proscris, el rătăcea
Prin trista lumilor risipă,
Și veacul după veac fugea,
Cum fuge clipa după clipă,
În uniform șirag nenfrânt.
Stăpân pe-acest mărunt pământ,
Cu silă-n neagra lui pornire
El uneltea, si-n drumul său
N-afla nicicând împotrivire –
Și s-a scârbit de-atâta rău.
III.
Peste Caucaz, cu norii-alături,
Cel izgonit din rai plutea ;
Sub el Kazbekul în omături
Ca diamantul scânteia;
Și-adânc, cu povârnișuri sterpe,
Ca unduirile de șerpe,
Cotea Darialul luminos,
Iar Tereku, ca leu-n salturi,
Zburlindu-și coama viforos,
Urla, și păsări din înalturi,
Și fiara-n munți cu răget crud,
Al apei vuiet îl aud ;
Și nouri auriți, în zare,
Plutind alene dinspre sud,
Îl însoțesc spre nord, spre mare ;
Iar stâncile, ce-n grea grămadă
În mreji de taine pirotesc,
Își pleacă frunțile să vadă
Cum valuri repezi licăresc ;
Înalte turnuri de castele,
Din stânci privesc cumplit și treaz –
Sunt uriașe santinele,
La poarta mândrului Caucaz!
Sălbatică și minunată
Era divina lume, toată ;
Dar mândrul duh, cu mut dispreț
Privi ce Domnul său crease,
Și-nalta fruntea sa rămase
Încremenită sub îngheț.
IV.
Sub el, cu vie frumusețe,
Priveliști noi răsar din zbor :
E Gruzia, și văi mărețe
Se-astern ca un bogat covor ;
Rai fericit, rai pământesc!
Par plopii piramizi semete ;
Pâraie’n zvon rostogolesc,
Pe fund, prundişuri colorate;
Prin tufele de trandafiri,
Privighetorile-nfocate
Slăvesc frumoasele furate
De glasul dulcei lor iubiri.
Cinarii deși, umbrind cuminte,
Cununi de iederă-mpletesc ;
Sunt peșteri unde, -n zi fierbinte,
Sfioșii cerbi se-adăpostesc,
Și viață-n toi, și strălucire,
Și frunzele în freamăt blând,
Și mii de ierburi respirând,
Și mii de glasuri în vorbire!
Dogoarea dulcilor amiezi,
Mireasma nopților senine,
De rouă și răcoare pline,
Când stelele sclipind le vezi
Ca ochii tinerei gruzine! …
Dar, vai, splendoarea-ntregii firi
Nu poate-n inima pustie
A demonului să învie
Nici forțe noi, nici noi simțiri ;
La toate-aceste, cel semeț
Privea cu ură și dispreț.
V.
Cu truda robilor, pe munte,
Gudal, bătrânul, și-a durat
Castel de ziduri apărat,
Ca veacurile să le-nfrunte.
Pe culmi și-n văile adânci,
Cad umbrele-i înalte, drepte,
Din turn către Aragva-s trepte
Șerpuitor tăiate-n stânci ;
Pe ele, cu ulciorul, seara,
Cu ceadra fluturând spre brâu,
Prințesa tânără, Tamara,
Scoboară sprintenă la râu.
VI.
De ani, puternicul castel
Privește mohorât seninul ;
Dar azi e chef și larmă-n el,
Zurnaua sună, curge vinul ;
Gudal azi fata și-o mărită!
Toată rudenia-i poftită;
Sus pe terase, pe covoare,
Mireasa, fetele petrec,
Și-n râs și jocuri se întrec.
Ascuns de munți e roșul soare
Și umbrele-nserării trec.
Umplând de cântec vesel casa,
Din palme, ritmic, bat pe loc;
Prinzând zurnaua-n mâini, mireasa
S-avântă, sprintenă, la joc ;
Deasupra capului o saltă,
Mladie, zveltă și înaltă ;
Acum ca vântul a pornit,
Acum, oprindu-se privește,
Și ochiul ei aprins sclipește
Sub negre gene, ca vrăjit ;
Acum se-nclină, se-nfioară,
Acum sprincenele-i vorbesc,
De pe covor se-nalță, zboară
Piciorul ei dumnezeiesc ;
De-o dulce voioșie plină
Surâde, gingașă, senină:
Când luna raza și-o destramă
Jucând în abur străveziu,
Abia-i cu-acel surâs de-o seamă,
Ca viața, tinerețea, viu.
VII.
Mă jur pe-al stelelor noian,
Pe răsărit și asfințire,
Că nici slăvitul șah persan,
Și nici un rege pământean
N-a sărutat așa privire ;
Nici o fântână țâșșnitoare,
În vechi haremuri, pe căldură,
Cu pulbere răcoritoare,
N-a dezmierdat așa făptură;
Și nici o mână așa păr
N-a mângâiat, într-adevăr,
Nici chiar în visele-ndrăznețe ;
Și de când raiul l-am pierdut,
Mă jur c-atâta frumusețe
Pe lume nu s-a mai văzut!.
VIII.
E ultimul ei dans sub soare!
A lui Gudal moștenitoare
Din leagăn liberă trăia ;
Dar mâine, vai, o aştepta
O altă țară-n depărtare,
Robia crâncenă, haină,
Și o familie străină.
Și-ades o tainică-ndoială
Umbrea obrazu-i luminos ;
Mişcările cu-ncetineală
Creșteau atât de-armonios,
Atât de grăitoare toate,
Și-așa de simple, minunate,
Că Demonul, de-ar fi zburat,
Și-ar fi zărit făptura-i clară,
Și-ar fi adus aminte iară
De frații lui de-odinioară,
Și fără voie-ar fi oftat….
IX.
Și Demonul zări…Deodată,
O tulburare neașteptată
Simți în el, ca niciodată.
Iar sufletu-i pustiu și mut
De-un cântec gingaș s-a umplut –
Din nou a înțeles că-s sfinte
Iubirea, binele, frumosul! …
Și mult timp, el, întunecosul,
Privi cu drag, privi cuminte,
Priveliştea ce-i sta-nainte ;
Și visuri care-i aminteau
Despre trecuta fericire
Ca steaua după stea treceau
Sub fermecata lui privire.
De-o forță tainică cuprins,
Tristețe nouă cunoscuse ;
Simțirea-i să vorbească-a prins
Un grai în care se născuse.
Că va renaște este-un semn?
Nici un cuvânt mârșav, nedemn,
Să afle-n mintea-i nu-i în stare…
Uitarea? Domnul nu-i dăduse;
Dar nici n-ar fi primit uitare! …
……………………………….
X.
În asfințit, pe-ngustul mal,
Urmând Aragva ce se-alungă,
Sosit aici din cale lungă,
La nuntă, pe-nspumatul cal,
Zorește mirele s-ăjungă.
Cu daruri scumpe încărcate,
Pe urma lui, pășind greoi,
Vin pe poteci, în stânci tăiate,
Cămilele în lung convoi ;
Cum pasul liniștit și-l țin,
Le sună clopoțeii lin…
El însuși, prinț de Sinodal,
E-n frunte. Zvelta lui statură
La mijloc strânsă-i în centură ;
Mânerul latului pumnal
Și-al sabiei sclipesc de stele,
Încrestături de-argint pe pușcă :
Foșnește ciuha peste ele,
Cu dungi de aur la vipușcă ;
Mătasea pune flori pe șa,
Căpăstru-n perle, ca sub nea ;
Sub el, fugarul sârg, în spume,
Din Karabah urmaş focos
Al celor mai iuți cai din lume,
Urechea-și mișcă sperios,
Și, sforăind, pieziș privește
Cum râul jalnic clocotește.
E drum îngust, primejdios!
La dreapta, zid abrupt de stânci,
La stânga, apele adânci.
E ceas târziu. Necontenit,
Din munți și codrii plini de șoapte,
Se face noapte, tot mai noapte…
Convoiul pasul și-a sporit.
XI.
În calea lor un paraclis…
Aici, de mult dormindu-și somnul,
Se odihnește întru Domnul
Un prinț de-un braț vrăşmaş ucis.
De-atunci, orice drumeț trecea,
După-o străbună cuviință,
Lângă altar îngenunchea,
Rugându-se cu umilință ;
Și ocrotit era de cer
De-al musilmanilor jungher.
Dar mirele n-a pus temei
Pe strămoșescul obicei.
Căci Demonul l-a prins curând
În mreaja dulce a ispitei,
Și el, cu patimă în gând,
Sorbise buzele iubitei.
Când, iată, umbre se ivesc :
Sunt două…patru…se-nzecesc…
Din față-npușcături pornesc!
Ce-o fi? …Se-nfipse-n scări, sub munte,
Viteazul prinț, strângând de frâu,
Papaha și-o –ndesă pe frunte,
Și-a smuls pistolul de la brâu ;
Trosni năgaica, și, spre ceată,
Se napusti ca o săgeată…
Rasbubui un pocnet nou,
Și-un strigăt sparse departarea,
Stingându-se-n treptat ecou…
Curând sfârși încăierarea :
Izbitiți de-al luptei viclesug,
Înspăimântaţi, gruzinii fug!.
XII.
E pace iar. Înghesuite,
Cămilele privesc cu teamă
Spre leșurile risipite,
Și pacea nopții o destramă
Cu clopoțeii lor de-aramă.
Întreg convoiul e prădat ;
În jurul morților, sub stele,
Flămânzii corbi s-au adunat!
Cei morti n-afla-vor somn ușor
În tihna lespezilor grele,
Alături de părinții lor;
Și n-or veni cernite mame,
Surori, în negrele marame,
Jelindu-i mâinile să-și frângă,
Deasupra raclelor sa plangă!
De-aceea, când de-aici i-or duce,
Pioase mâini vor ctitori
În amintirea lor o cruce ;
Și iedera, sub soare cald,
Mângâietor o va-nflori
Cu-mbrățișare de smarald ;
Și-ades drumeții s-or opri,
Chemați de-a frunzelor arcadă,
La umbra Domnului să șadă….
XIII.
Năprasnic, pe cărări abrupte,
Gonește calul, sforaind
Și năpustindu-se ca-n lupte
Acum, pe stâncă zăbovind,
Suflând pe nările largite,
Neliniștit ascultă-n vânt;
Izbind deodată- în pământ,
Cu tropot aprig de copite,
Zburlindu-și coama sub avânt,
O ia n-ainte cu turbare ;
Pe el e-un călăreț tăcut!
Din când în câd în șa tresare,
Și-n coamă fruntea i-a căzut.
Lăsând dârlogii în neștire,
Picioarele şi-anfipt în scări,
De pe veșmânt, fără oprire,
Se scurge sânge pe cărări.
Tu, aprig cal, ca o sageată
L-ai scos din luptă pe stăpân,
Dar l-a ajuns prin beznă-ndată
Un osetin c-un glonț păgân!.
XIV.
Tot neamul lui Gudal e-n jale,
Norodu-n curte stă mâhnit :
Al cui fugar, zdrobit de cale,
Pe-al porții prag s-a prăbușit?
Și cine-i călărețul care
Pe dânsu-i fără de suflare?
Al luptei zbucium și avânt
În dunga frunții sunt păstrate.
I-s armele însângerate,
Și-n sânge-i scumpul său veșmânt;
În cea din urmă opintire
Și-a nfipt în coamă mana-i grea.
Scurt timp, mireasă, pe-al tau mire
L-a aşteptat privirea ta!
Dar prințul și-a ținut cuvântul :
La nunta lui, din Sinodal,
Vanit-a el gonind ca vântul…
Dar cât e lumea și pământul
El nu va mai sări pe cal! ….
XV.
Căzu napasta, fulgerând,
Peste familia tihnita!
Pe-al ei divan e prabuşită
Tamara, -n hohote plângând;
De lacrimi pleoapa i se-ncarcă,
Se zbate pieptu-i furtunos ;
Când, iată, lângă dânsa, parcă,
Răsună-un glas misterios :
– « Nu plange! Lacrimile tale
Nu-l pot trezi pe cel ce-i stins!
Zadarnic te topești de jale,
Și ochii mari sunt grei de plâns!
Să pună preț, el nu-i în stare
Pe chinul tău ; de unde-i dus,
Priveste-acum cu desfătare
Lumini cereşti ; Şi-acolo, sus,
Ascultă-al îngerilor grai…
Marunte visuri şi regrete,
Și vaietele unei fete
Ce-nseamna pentru cel din rai?
Dar soarta celui stins în pripă,
Şi umbra pieritoarei vieţi,
Nu preţuiesc nici cât o clipă
Din nesfârşitele-şi tristeţi!.
Fără cârmă şi vântrele,
Pe-al văzduhului ocean,
Mii de aştri, mii de stele,
Trec prin linişti de noian ;
Peste şesurile-ntinse,
Peste-al lumii vis stingher,
Norii, -n pâlcuri necuprinse,
Fără urme trec pe cer.
Nu-i îngenuncheză lutul,
N-au mâhnire, n-au nici dor ;
Nu pot regrete trecutul,
Nu visează viitor.
Tu la orice încercare
Fă-ţi din pilda lor temei ;
Calmă şi nepăsătoare,
Şi-mpăcată fii, ca ei!.
Şi-ndata ce a nopţii umbră
Va revarsa tăcerea-i sumbră,
Când, ca vrăjit de un cuvânt,
Va adormi acest pământ ;
Când vântul printre stânci va bate
Stârnind şi ierbile uscate,
Și păsările ascunse-n ele,
Ce-n vbor zbucni-vor uşurele ;
Când pe sub viţele de vie,
Din rouă bând cu lacomie
În noapte, flori vor înflori ;
Când luna-ncet se va ivi
De după munţii ce par temple,
Ca pe furiş să te contemple ;
Atunci eu voi veni din hău
Să priveghez la capul tău,
Şi peste pleoapele lăsate
Voi ţese visuri minunate… ».
XVI.
Şi glasul conteni. În zare
Cuvânt după cuvânt muri.
EA, tresărind, în jur privi…
O neştiută-nfiorare
Urcă spre rumenul obraz;
Tristeţea inima-i destrama,
O fură-un dor, o soarbe-o teamă
Se pierde-n negrăit extaz ;
Fierbinte-i gingaşul răsuflet,
Simţirea-i fierbe, şi-al ei suflet
A rupt catuşele lui vechi ;
Prin vine vâlvătăi se-adună…
Iar glasul minunat răsună
Mereu aproape de urechi.
Abia spre ziuă, somnul greu
O dobândi pe ne-aşteptate;
Dar mintea-i depăna mereu
Profetice visări ciudate:
Un tânăr, cu tăcerea geamăn,
De-o frumuseţe fără seamăn,
Se apleca spre dânsa-ncet ;
Era în trista lui privire
Atâta jale şi iubire,
Era atât de mult regret!
Dar nu e îngerul de pază
Ce către cer durează punţi,
Căci nu luceşte nici o rază
În jurul mândrei sale frunţi,
Nici duh din iad ce-ar îngrozi;
O, nu! Faptura lui străină
Parea şi beznă, şi lumină,
Şi noapte-n miez, şi miez de zi! …

Mihail Lermontov - Demonul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

I.
« O, tată drag, cu vorbe grele
De ce o cerți pe fiica ta?
Eu plâng: Vezi lacrimile mele?
De-atâtea ori am plâns așa.
Zadarnic mirii vin în cete,
Din depărtate cetățui…
În Gruzia-s destule fete;
Eu nu voi fi a nimănui! …
O, nu mă dojeni iar, tată:
Tu vezi de mult cum mă topesc
Din zi în zi, mă ofilesc!
Mă sting încet, ca jertfă-s dată,
Și-o grea otravă sorb avan;
Mă chinuiește-un duh viclean
Cu-n vis ce-n ispitiri mă ține;
Eu pier, îndură-te de mine!
O, du la sfânta mănăstire
Pe fiica-ți cea cu gând nebun;
Hristos să-mi fie ocrotire,
Și lui amaru-ntreg să-l spun.
Mi-e moartă-n lume bucuria…
Ca-n umbra sfintei păci să fiu,
Primească-mă de-acum chilia
Ca un mormânt de timpuriu… ».
II.
La o sihastră mănăstire,
O duc parinții ei bătrâni,
Și rantia de pocăire
Cuprinde tinerii ei sâni.
Dar și sub grelele veșminte,
Ca și sub scumpul strai deschis,
Tulburător, ca mai n-ainte,
O urmărea păgânul vis;
Lângă altar, când liturghia
Se-nalță în solemnul ceas,
Îi destrama cucernicia
Șoptirea unui tainic glas
Prin fumul de tămâie, iată,
Din când în când, un chip știut
Aluneca spre ea tăcut;
Și pe sub bolta-ntunecată
Sclipea ca steaua-n slăvi afunde,
Și-o îmbia mereu …dar unde? ….
III.
Șede-ntre măguri mănăstirea
Ca-n adâncimea unei gropi.
Îi privegheă nezăticnirea
Șiraguri de cinari și plopi,
Iar printre ei, de-abia zărită,
Când noaptea pulberea-și cernea,
La geamul schivnicei, mocnită,
Lumina candelei clipea.
Migdalii triști, în cimitir,
Umbreau troițele de strajă
De pe mormintele în șir,
Și păsările ca-ntr-o vrajă
Își împleteau sonora mreajă.
Izvoarele șopteau cu-alint,
Jucându-și solzii de argint;
Pe lângă lespezi povârnite
Se înfrățeau în văgăuni,
Săltându-și undele zorite
Printr-ale florilor cununi.
IV.
La nord, vedeai doar munți ca norii.
În strălucirea aurorii,
Când fumul peste văi lățit
Se pierde-n pulberea luminii,
Și, înturnați spre răsărit,
La ruga cheamă meuinii
Când clopotul, cu glas răsfrânt,
Prin limpezimea dimineții,
Trezește lin locașul sfânt
Când de pe munți, cu-al ei ulcior,
Gruzina, ca un vis al vieții,
Scoboară zveltă la izvor,
Atunci, pe creștete zburlite
Purtându-și neaua de cleștar,
Înalte piscuri zimțuite
Se zugrăvesc pe cerul clar,
Și-n asfințitul străveziu
Se înveșmântă-n purpuriu;
Deasupra lor măreț inrumpe
Și sparge norii de atlaz,
Cu alb turban și straie scumpe,
Kazbekul, domn peste Caucaz.
V.
Dar inima Tamarei plină-i
De gânduri grele, și străină-i
De-al bucuriilor senin.
Ea vede lumea ca-mbrăcată
În umbră mohorâtă, toată;
Nimic în lume nu-i senin,
Ci toate-i sunt prilej de chin –
Și raza zorilor sublime,
Și-a nopților întunecime.
De cum, în nopți, răcoarea, ceața,
Cuprind pământu ca-n povești,
Ea cade în genunchi în fața
Icoanelor dumnezeiești.
Suspinu-i tot mai greu se face,
Tot mai aprins, mai plin de dor,
Și sfâșiind a nopții pace,
Îl tulbura pe călător.
El cugete: « Vreun duh din munte
Cu-amar se zbate-n lanțuri crunte! »
Și cu auzul încordat
Zorește calul înspumat….
VI.
Cu zbuciumul și jalea ei
În trista liniște sihastră,
Privind departe cu ochi grei,
Tamara șade la fereastră;
Oftând, așteaptă ceas cu ceas…
“El va veni! ” șoptește-un glas.
Doar nu degeaba, el în visuri
Îi apărea mângâietor,
Cu ochii triști și plini de-abisuri
Privind-o blând, oftând ușor.
Tot dorul care-n piept s-aține,
Să-l talmăcească nare cui;
La sfinți încearcă să se-nchine,
Dar inima se roagă lui;
Iar când adoarme, istovită,
De zbuciumul din piept și gând,
Se-năbușa, și, îngrozită,
Din somn tresare tremurând;
Ard ochii ei peste măsură,
Tot trupu-i vad de frământări,
Și gura-i cere-o alta gură,
Și brațele – îmbrățișări …
……………………………
…………………………….
VII.
Dormeau în noapte munții grei,
Și Gruiza, și-ntreaga fire,
Când Demonul, ca de-obicei,
S-a pogorât la mănăstire.
Dar multă vreme cel trufaș
N-a cutezat să se atingă
De pacea sfântului locaș.
Și-ades, aprinsul gând vrăjmaș
Ar fi dorit, plecând, să-l stingă.
Neliniștit și ros de gânduri,
Sub zidul cu chilii în rânduri,
El dă ocol; stârnit de pas,
Frunzișul, fără vânt, dă glas.
Dar el privi, în noapte stând,
Fereastra ei în zid tăiată;
De-o candelă e luminată,
Un oaspe parcă așteptând!
Și, iată, prin tăcerea lină,
Cingarul, zumzetând, suspină;
Din cântec sunete se scurg,
Asemeni unor lacrimi curg;
Curg molcom, unul după altul,
Și cântecul cernea mister,
De parcă născocit în cer
Fu pentru-acest pământ stingher!
Vre-un înger, au, lăsând înaltul,
Ca vechi prieten a-nceput
Să-i cânte-aici despre trecut,
Voind să-i potolească dorul? …
Tristețea dragostei, fiorul,
Azi, Demonul, întâia oară,
Îl simte-n suflet cum coboară’
Să fugă-ar vrea de spaima multă…
Dar aripile nu-l ascultă!
I-s toate gândurile seci.
Minune-apoi! Cum șovăiește,
Din ochii-ntunecați și reci,
Întâia lacrima pornește…
Sub zidul cel de vremi înfrânt
Și azi e-o lespede străpunsă,
De-o lacrimă, de foc pătrunsă,
Ce nu-i de om de pe pământ! ….
VIII.
El intră, dornic să iubească,
Spre bine-i sufletul deschis,
Gândind: de-acum o să trăiască
O viață nouă, să renască.
Se-nfăptuiește al său vis.
A aşteptării clocotire,
Şi spaima cea de neştiut,
Aşa, ca-n prima întâlnire
Cu sufletu-i s-au cunoscut.
Era o trista prevestire!
El intră, cată – iată, vai,
Un heruvim, un sol din rai,
Păzind frumoasa păcătoasă,
Cu fruntea strălucind stătea,
Şi, c-o zâmbire luminoasă,
El de vrăjmas o apăra
Şi-n aripa-i o-nvăluia ;
Cereasca-i rază, orbitoare
Fu pentru ochiul necurat,
Şi-n loc de-o dulce-ntâmpinare,
O grea mustrare-a răsunat :.
IX.
_”Duh desfrânat, duh fără pace,
Ca-n miez de noapte să cobori,
Au cine te-a chemat încoace?
Pe-aici tu n-ai închinători,
N-a respirat ce-i rău în fire
Nicicând în ăst lăcaş pios ;
Spre ce mi-i sfânt, spre-a mea iubire,
Opreste-ţi pasul ticălos.
Ai fost chemat? ”
Răspunde-ndată,
Rânjind a zâmbet duhul rău ;
Privirea lui întunecată
Strafulgera de gelozie ;
Veninul urii din vecie
Din nou ţâşni în pieptul său :
-« Ea este-a mea! rosti el groaznic.
În lături! Las-o! Este-a mea!
Târziu i te-ai ivit ca paznic,
N-ai dreptul a ne judeca.
Pe mandra inima-i fierbinte,
Mi-am pus pecetea şi-o ntăresc ;
De-acum, aici n-ai rosturi sfinte,
Eu sunt stăpânul, eu iubesc! »
Şi heruvimul, plin de jale,
La biata jertfă a cătat,
Şi lin, cu aripile sale
În slăvi cereşti s-a înălţat.
………………………….
X.
Tamara.
O! Cine eşti? Primejdioasă
E vorba ta, şi mă-ngrozeşti!
Din rai sau iad aici soseşti?
Ce vrei cu mine? ….
Demonul.
Eşti frumoasă!.
Tamara.
Dar spune, spune, cine eşti? ….
Demonul.
Sunt cel pe care-n miez de noapte
L-ai ascultat necontenit,
Al cărui gând l-ai auzit
Umplandu-ţi sufletul de şoapte,
A cărui jale o ghiceai,
A cărui faţă o visai.
Sânt cel al cărui ochi striveşte
Orice nădejde şi avânt,
Pe care nimeni nu-l iubeşte ;
Sunt biciul greu care loveşte
Pe robii mei de pe pământ;
Al libertăţii împărat
Şi-al conştiinţei ; nempăcat
Duşman al cerului cel sfint
Al firii rău fară cruţare
Şi, iată, -acum ţi-s la picioare!
A mea iubire fără nume,
Umil, eu ti-am adus, şi stins,
Întîiu-mi chin, de-aici, din lume,
Şi-ntîia lacrimă ce-am plâns,
Ascultă–mă, măcar din milă!
Doar un cuvant, atâta-ţi cer!
Cu el poţi să mă-ntorni, copilă,
Din nou la bine şi la cer.
Cu vălu-i sfânt, a ta iubire
Să mă-nveşminte, iar să fiu,
Acolo, înger nou şi viu,
Pătruns de-o nouă strălucire.
O, numai să m-asculţi cerşesc,
Sânt robul tau şi te iubesc!
De când ţi-am întâlnit privirea
Am inceput ca să urăsc
Puterea mea şi nemurirea.
Eu bucuriile lumesti
Le pizmuiesc, deşi-s deşarte ;
Mă doare ca nu-s viu cum eşti,
Mi-e groază să te ştiu departe.
Racita inimă pustie
Mi-o rencălzi o rază vie,
Şi, ca un şarpe-nveninat,
Tristeţia-n rană-mi s-a mişcat.
Ce-I veşnicia-mi fără tine?
Şi nefirşita –mi forţă, ce-i?
Cuvinte goale şi străine,
Un templu vast, dar fără zei!.
Tamara.
Viclene duh, o taci şi du-te!
Nu cred în duşman, nu-l ascult.
O, Doamne! Buzele mi-s mute
La rugaciunea de demult.
Simt o otravă ce omoară,
Cum mintea –mi slabă o-nfioară!
Au, spune, să mă pierzi voieşti?
Cuvintul ţi-i venin şi pară…
De ce răspunde-mi mă iubeşti?.
Demonul.
De ce? Nu ştiu! …Dar am simţit
Că-s plin de-o viaţă nouă, bună,
De pe-al meu cap nelegiuit
Smulgând a spinilor cunună,
Trecutul l-am zvârlit în vânt,
Nadejdea-n pieptul meu tresaltă:
În ochii tai văd laolaltă
Şi iadul crud şi raiul sfânt.
Şi te iubesc cum nicioadată
N-a mai iubit vreun muritor ;
Cu vis ce din vecii s-arată,
Cu vis ce-l ştiu nepieritor.
De când exisă universul
Menită-ai fost să mi te-arăţi,
Etern călăuzindu-mi mersul
Prin negrele eternităţi.
De mult, îmi uşura povara
Un nume murmurat de vis ;
Şi numai tu–mi lipseai, Tamara,
Pe când eram în paradis.
O, de-ai pricepe-a mea durere;
Ca-n veci să n-am vreo mângîiere.
Să rătăcesc din hău în hău,
Răzbit de deznădejdi haine,
Să n-aştept laudă la rău
Şi nici răsplată pt bine;
Tristetea mea să n-aibă soare,
Să tac, stand singur şi semeţ,
În lupta fără de-mpăcare
Şi fără de nimic măreţ!
Să n-am dorinţe, ci doar regrete,
Nimic să nu mă mai desfete,
Şi tot ce-i sfânt să pângăresc,
Să simt, să văd, să cuget toate!
Şi-n ură pieptul meu se zbate
Şi totu-n jur dispreţuiesc.
Se împlini blestemul gurii
Dumnezeieşti, şi, pentru veci,
Îmbrăţişarile naturii
Rămas-au pentru mine reci.
Priveam nemarginirea-n faţă:
Toti sorii din albastra ceaţă
Îi cunoşteam ca soarta mea.
Curgeau în nimb de aur, iaraşi;
Dar, vezi pe fostul lor tovaraş
Nici unul nu-l recunoştea
Atunci, pe cei proscrisi ca mine,
Înspăimântat am prins să-i strig;
Dar ochii răi, cuprinşi de frig,
Şi feţele de ură pline
Îmi deveniseră străine.
Vai, pe nici unul n-am putut
Să-l recunosc sub chipu–i slut!
Şi-atunci, zvâcnind din aripi iară
Gonii cu spaimă în pustiu-
Dar unde? Incotro? Nu ştiu…
Prietenii de- odinioară
M-au renegat ;fu surd şi mut
Tot universul plin de stele,
Precum Edenul dispărut,
Precum, purtat de valuri rele,
Un vas sfărimat de uragan,
Ce fără cârmă şi vintrele
Pluteste-n voia pe ocean;
Ca-n zori pe cer fără furtună,
Un nour negru ce detună,
Stingher şi nendrăznind sub zări
Să se oprească nicăieri,
Goneşte-n larg ce nu se curmă,
Lipsit de ţintă şi de urmă,
De unde şi-ncotro, mereu,
O ştie numai Dumnezeu!
Scurt timp pe oameni şi-a lor turmă
Am cirmuit-o cu folos,
Scurt timp i-am învăţat păcatul,
Mânjeam sublimul şi curatul,
Huleam tot ce era frumos;
Scurt timp …uşor orce credinţă
Înnăbuşii în ei pe veci…
Dar meritau a mea silinţă
Făţarnicii, nerozii seci?
Şi m-am ascuns prin munţi uşor,
Şi rătăceam ca meteor;
Prin întuneric, singuratic,
Gonea câte-un drumeţ noptatic,
Momit de-o flacără ce–ardea.
Cu calu-n gol se prabuşea
Răcnind zadarnic, iar pe creste
Doar sângele-i curgea tăcut.
Dar desfătările aceste
Nu multa vreme mi-au plăcut!
Cu uraganele cumplite
Mă-ncăieram adeseori,
În roi de fulgere stârnite
Goneam cu zgomot printre nori;
Prin vijelii, de zbucium dornic,
Aripa-n voia mă purta,
Sa scap de chinul meu statornic,
Să uit ce n-o să pot uita!
O, ce-i strădania umană,
Cu toata truda ei sărmană,
Şi plânsul lumii, milenar,
Pe care domnitoare huma-i,
În faţa unei clipe numai
Din chinul meu fără hotar?
Ce-s oamenii? Ce-i truda lor?
Au fost, vor fi, se nasc şi mor…
Nădăjduiesc ;de-o fi să-i certe
Judecatorul cel slăvit,
Chiar după ce i-a osândit,
Se poate indura să-i ierte!
Fără liman, tristeţea mea,
Ca mine, n-are rost, nici capăt;
Ce neputinţă-i pentru ea
Hodina lutului s-o capăt!
Ea, când ca şerpii vrea s-alinte,
Când, ca să-şi bată joc, mă minte,
Când sfarmî-al gândului avânt,
Când frige, arde, ca o flacă;
E-a fericirii mele raclă,
Şi-a moartelor nădejdi mormânt!..
Tamara
La ce să ştiu a ta-ntristare?
De ce te tânguieşti aşa?
Tu ai greşit….
Demonul
În faţă-ţi, oare?.
Tamara
Să nu ne-audă cineva!.
Demonul
Sântem doar noi.
Tamara
Dar Domnul, sfântul?.
Demonul
Spre noi n-o să privească el,
Căci uită, pentru cer, pământul!.
Tamara
Dar osândirea, iadul cel
Ce-n chinuri veşnice te ţine?.
Demonul
Ei, şi? Vei fi şi-n iad cu mine!.
Tamara
Prieten, prins de greu tumult,
Oricine-ai fi, cu jale multă,
Şi liniştea pe veci pierdută,
Eu suferinţa ţi-o ascult.
Vicleană de-i a ta vorbire,
De-s ţintă la minciună eu…
O, cruţă-mă! Căci nu-i mărire
Să pierzi un suflet ca al meu!
N-aş vrea credinţa-mi să se rumpă…
Sânt oare cerului mai scumpă
Ca altele ce sânt de dor
Şi nevinovăţie pline,
Şi-s mai frumoase decât mine,
Şi nici un braţ de muritor
Nu s-a atins de patul lor? …
Nu! Jură-mi că cinstit ţi-e gindul…
Mă vezi cum sufăr cercetându-l?
Cunoşti ce-i al femeii vis!
Naşti spaimă-n piptul-mi ce se zbate…
Dar tu-înţelegi, le stii pe toate,
Şi nu ma vei zvârli-n abis!
Deci jură-mi …ca de azi nainte
Să nu mai semeni rău, dureri!
Au trainicele jurăminte
Nu se mai află nicăieri? ….
Demonul
Mă jur pe-ntâia zi a firii,
Mă jur pe ultimu-i azur,
Pe blestemul nelegiurii,
Pe veşnic adevăr mă jur.
Mă jur pe chinul prabuşirii,
Pe sacrul biruinţei dor ;
Mă jur pe clipa întâlnirii,
Pe–ameninţarea despărţirii,
Pe visul meu nepiritor
Mă jur pe duhuri, pe înfrângeri,
Pe goana lor din loc în loc,
Mă jur pe veghetorii îngeri,
Vrajmaşi cu paloşe de foc ;
Mă jur pe iad, pe cer, pe fire,
Pe tine jur, ca să-mi rămâi,
Mă jur pe ultima-ţi privire,
Mă jur pe lacrima-mi dintâi,
Pe răsuflarea-ţi ce-n tăcere
Revarsa-al buzelor prinos,
Pe părul lung şi mătăsos,
Pe fericire şi durere,
Pe dragostea ce-ţi port duios ;
Mă jur să fug de răzbunare,
Mă jur să nu mai fiu trufaş ;
De azi din lume va dispare
Cel ce-i al răului făptaş ;
Vreau să mă rog, vreau să iubesc,
În bine iar să cred voiesc.
Cu lacrimi de căinţă-alerg,
Vrând de pe fruntea mea să şterg
Stigmatul flăcării divine –
Să fie vrednică de tine,
Şi tot ce-i viu, nestingherit
Va înflori, de rău lipsit!
O, cerde-ma :sunt primul care
Te-a preţuit şi te-a-nţeles ;
Şi-am pus puterea-mi la picioare
Şi drept icoana te-am ales
Dă-mi dragostea ce se –nfiripă,
Dau nemurirea mea pe-o clipă ;
Tamara, crede-mi sfântul ţel :
Că-n dragoste, precum şi-n ură,
Eu sunt statornic, eu nu-nşel!
Eu, fiul hăurilor reci,
Spre stele te-oi purta de mână ;
Vei fi pe univers stăpână,
Şi draga mea vei fi pe veci ;
Privi-vei lumea de departe,
Neîncercând compătimiri,
Pământul – fără fericire
Şi frmuseţe, fără moarte_
Pe care-i crima şi tortura,
Pe care nici un suflet nu-i
Să-şi ducă, fără teamă, ura,
Ori subreda iubire-a lui.
Dar poate tu nu ştii ce–nseamnă
Iubirea unui muritor?
E-al tânărului sânge zbor,
O zi-nsorită-n rece toamnă.
Cine înfruntă desparţirea,
Ispita unui chip frumos,
Ori plictiseala, istovirea,
Şi visul van şi mincinos?
Nu! Află :nu ţi-e dat de soartă,
Prietenă, ca paşnic stând,
Tu să te ofileşti curând
Ca jertfă-a pizmelor de rând ;
În lumea-ţi strâmtă şi deşartă,
Între nepăsători, mişei,
Speranţe sterpe, teamă vie,
Tu, între ziduri reci şi moarte,
Cercând al patimilor greu
Ai să te stingi, în rugi mereu,
Deopotrivă de departe
De oameni şi de Dumnezeu
O, nu! Tu, splendidă fiinţă,
O altfel de osândă ai ;
Te-aşteaptă-o alta suferinţă,
Şi altfel de-ncântări şi trai ;
Tu lasă vechile dorinţi,
Şi lumea, sorţii ei meschine ;
În schimb am să-ţi deschid depline
Şi neştiute cunoştinţi;
Iar duhurile mele, toate,
Smertite te-or slăvi atunci,
Şi slujitoare fermecate
Vor aştepta să dai porunci ;
Luceafărului eu cununa
Smulgând-o ţi-o voi da în dar,
Şi roua ce-oglindeşte luna
Pe-a ta cunună-am să presar ;
Ţi-oi făuri o cingătoare,
Din asfinţit fâşii rupând,
Şi tot văzduhul străbătând
Le-oi adăpa cu-arome rare ;
Cu melodii a ta ureche
Necontenit o voi vrăji ;
Din nestemate-ţi voi zidi
Palate fără de pereche ;
Oi cufunda în mări, ca vântul,
Voi sageta spre stele-n zbor,
Ţi-oi dărui întreg pământul-
Iubeste-mă! …

Ovidiu Mihailescu - Tamara

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Nu vreau sa fiu celebru ca Guta!
Nu vreau bodyguarzi mari si duri,
Nu vreau sa am o amanta draguta
Cum au toti barbatii maturi..
Nu vreau sa am leafa mare
Cit are-un director la stat!
Nu vreau sa am 4, 5 secretare
Cu fusta de-o palma de lat..
Dar vreau sa am o matusa (Tamara)
Ca orice politician
Care sa-mi dea un miliard pe sub usa
Atunci cind am nevoie de bani!.
Nu vreau sa fiu ca Becali
Mereu dat la stiri zi de zi..
Nu vreau sa fiu ca toti papagalii
Ce sunt doar vedete de-o zi,
Nu vreau sa am lant de aur
Cit lantul ciinelui meu..
Nu vreau s-adopt la 2 ani o fetita
Cum face Domnul Irinel!
Nu vreau sa urc ca Basescu
Corabia tarii la nori!
Nu vreau sa zimbesc ca Iliescu
Cind le-a multumit la mineri!
REF
Nu vreau mereu sa fac crize
Cum face Domnul Vadim,
Nu vreau la „Din dragoste” si la „Surprize”
Sa ne pierdem si sa ne regasim..
Nu vreau s-o am pe Nicoleta
In brate cu luciu pe piept!
Nu vreau sa ma plimb cu bicicleta
Pe holul din parlament..
Nu vreau ca Domnul Ogica
Sa sparg loteria de stat!
E bine-n Romania, desi tara mica
Daca te pricepi la furat!