Aplauzele
baloane de săpun
iar îmi vor izbi
imaginaţia
de
stinghia cerului.

Să nu scap
vreo
piatră de moară.

Modestia
îmi închide
gura
imediat.

Costel Zăgan, ODE GINGAŞE

Ai dispărut în zările albastre,
Iar cântul tău se-aude, acum, din cer
Ca un ecou al visurilor noastre
Ce se-mpletesc în dansuri printre astre
În plin mister.

Tu ai plecat – aşa a fost să fie! –
Iar aripile tale-au prins puteri
În zborul peste bolta azurie.
Din locul tău, în vechea colivie,
Îmi plâng tăceri.

Daniel Vişan-Dimitriu
(25 apr. 2016, Vol.”Călător prin gânduri”)

Los silencios.
A veces en la casa lo único que se oía
era el crepitar de la leña en la estufa
y el acompasado ruido de la devanadera
en la que se absorbía la abuela.
Todos reunidos y todos silenciosos
como llamados a presidir solemnemente el invierno,
con una actitud igual que en el sueño de las noches
pero con dos vidas detrás de esos años:
una, con miles de árboles blanqueados
y otra, que deja crecer el silencio de ahora
con la ventisca alrededor de esta casa.
El crepitar de la leña les devora las palabras
y las vueltas de la devanadera los aleja y los adormece.
Por dentro la casa es un silencio de madera,
pero después de tanto tiempo
alguien se mueve de su asiento y se acerca al fuego,
porque alguna gota de lluvia rezagada
que burbujeó en la tina
es motivo para comentar brevemente sobre el cielo despejado.

Rămâi.
Fără cuvinte.
Totu-i spus, rămâi cu ochii într-un blând apus, pe roți de sunet, pacea să-i cutreieri
Tăcerea e o scriere cu greieri