Surreal – Versuri.pro

Federico Garcia Lorca - Casida Femeii Tolanite

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Când te văd goală îmi amintesc pământul.
Pământul-ntins, neprihănit de cai.
Pământul fără-o trestie, formă pură
închisă viitorului: hotar de argint.
Când te văd goală înțeleg neliniștea
ploii ce caută un mijloc fragil,
ori febra mării cu chip uriaș
ce nu-și întâlnește lumina obrazului.
Sângele va suna prin iatacuri
și va veni c-o sabie fulgerătoare
dar tu nu vei ști unde se ascund
inima broaștei sau violeta.
Pântecul tău e-o luptă de rădăcini,
buzele, o auroră fără contur,
sub caldele roze-ale patului
gem morții schimbu-așteptându-și.

Ion Caraion - Carusel

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Patronul asfaltat și ideal
scoate troile din cal.
Raiul tău de tinichea
murdărise steaua mea.
Se zbătea într-un păhui
dimineața nimănui.
Prin pociumbi și prin stobori –
cobori, drumule, cobori.
Noaptea vine alt cal mort
să se uite-n pașaport.
Ciocârlia îmi trimite
într-un cântec, stalactite.
Și râmă ca vierii-n fântâni
ochii ierbii, acuma bătrâni.

Gabriela Melinescu - Sâmbăta

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Numai nevăzând vă pot vedea
este adevărat sau poate să existe.
Mă mișc fără să mă mișc
animalele triste.
Vorbesc fără să vorbesc,
o piatră gânditoare,
copil bolnav privindu-și degetele
care-i încep alte picioare.

Gheorghe Tomozei - Definiții

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Definiții.
Fluturii sunt pielea lepădată
a unui animal
ce n-a existat niciodată.
Oglinda e o piele de lapte jupuit.
Poetul e un cumsecade
traficant de cascade,
poetul e un tânăr fruct
ori un bătrân apeduct.

Zaharia Stancu - Păpușa de Cârpă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Păpușa de cârpă mi-a spus:
Poți să-mi spargi sticlele ochilor, nu țip.
Poți să-mi spargi pântecul de tărâțe, nu țip,
Poți să-mi răsucești gâtul de sârmă, nu țip.
Dar dacă-mi vei mușca umerii, umerii,
Dacă-mi vei mușca degetele, degetele,
Dacă-mi vei răscoli genunchii, genunchii,
Voi învia, voi învia sigur.

Mircea Cărtărescu - Crima din Șoseaua Ștefan cel Mare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Ieșisem de la Scala sufocat de stele, năclăit de stele
Mușcat de păianjenii galbeni stelari
Era toată bolta stea lângă stea
Și stanioluri, cioburi, celuloide și peruzea
Zornăiau, pâlpâiau, era atât de scânteietoare zăpada
Încât nu mai puteai să mai știi care sunt stelele și care e strada.
La Fondul Plastic, spre Romană, stelele din ce în ce mai apoase,
Microbi transparenți, cu protoplasmele de mătase
Se-mpiedicau de vitrine, se xeroxau pe capote
Se ștampilau pe fețele costoboce, cumane și vizigote,
Fețe fantastice de pietoni.
Era întuneric plombat cu neon.
Eram azuriu, amețit.
– Pardon, nu știți cât e ceasul? Vă rog frumos!
În jur, pustiu, case și garduri.
Palide strângeri de inimă. Echipament sportiv, stilouri și ceasuri.
Nelinisti, extaze, iar străzile – rame, cobre, năpârci.
Cine putea să întrebe?
Cine mi-a pus drugi de gheață pe ochi? Tu ești, bebe?
Tu ești mama? Nu, nu port ceas, nu fumez,
Nu știu unde este strada Crizantemelor.
Mi-era frică, stomacul îmi pătrunsese în teastă
Dar mă luase de braț domnișoara nevastă
Și mă freca de negri prin fața la Hotel Dorobanți
Sub stele, sub jade, ametisturi și brilianti.
Și brusc am realizat: era zăpadă, zăpadă frumoasă
Care ne iubea cu gura tăioasă.
Pe drum am vorbit, n-am vorbit, o bârfă subțire
Pe când aerul se trăgea în eprubete și în clistire
Și globuri de bărbați se spărgeau de colțuri de stea.
Am dus-o în camera mea
Am pus caseta cu Bob Dylan. Și deodată, cu hainele în ruine,
Ma răsturna cu o mână în beregată
Pe somieră și pe perna rombată,
Rozându-mă, dumicându-mă cu mașina de scris,
Purtându-mă călare prin realitate, halucinație, vis,
Prin adevărat! Și prin nu se poate!
Prin lasă-mă, iartă-mă, tu femeie doldora de carate,
Tu, fulg lângă fulg,
Ticnit-o,
Dragoste..
Pe pavajul de sticlă, portarul în ghete de sticlă
Și motanul în labe de sticlă
Văzura prin roșia paclă
Și mai târziu raportară:
– Era un fel de femeie, ieșind din lift și din scară,
Părea că leșină, că suspină, că plânge
Dar din zulufii uzi îi atârnau cristale de gheață roșii de sânge
Și lăsa un lac de sânge și urme din cizmuliță
– Și, mai zic eu, ar fi un amănunt agravant..
– A ieșit translucidă în înstelarea de diamant.
Am urmărit-o. A luat-o prin Piața Romană.
Apoi în sus pe lângă Fondul Plastic și Scala
Pe lângă vitrinele încă luminate, cu pixuri, băuturi, calendare,
Pe lângă vărgatele troleibuze
– Dar, zise motanul, avea un ruj de cianură pe buze
Și când zâmbea, se cangrena strada..
– Și brusc zăpada începuse să ningă
Peste cornișe, pe burlane, pe aleile parcurilor
Pe capotele autoturismelor, pe gulerele paltoanelor
Depunându-se în straturi scânteietoare
Pe toți atomii de sub stelele rotitoare.
– În fine, întrerupse motanul, ne-am întors cu fața la zid,
Căci prea impudică și luminoasă era Moartea.

Geo Dumitrescu - Aventura În Cer

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Omul care păzea luneta părea să fie filozof,
părea să știe multe din tainele cerului –
i-am dat doi lei să mă lase să privesc luna
și să pătrund în țările misterului.
N-aș fi putut să-mi închipui vreodată
că ce-am văzut există în realitate!..
Am surprins stelele în somnul lor ciudat,
dormind burghez, desumflate.
Unii credeau că stelele sunt niște globuri frumoase și colorate
înfipte în pari în grădina lui Dumnezeu,
așa povesteau toți poeții
și de fapt așa credeam și eu.
Știți, nu-i adevărat nici că stelele au colțuri –
le-am văzut eu cu ochii – pe onoarea mea!
Erau rotunde, buhăite și murdare
nici una din ele nu se mișca.
Luna, obeză și colerică, se dezbrăca pentru noapte.
Părea că se ține acolo un dialog cu calmă disperare;
îmi venea să strig ca de la galerie:
– Mai tare, pentru Dumnezeu, mai tare!..
Norii fluturau pelerinele lor cenușii, zdrențuite,
cu ridicole elanuri medievale,
nu se vedea nici un alcov unde bătrâna libidinoasă
și-ar fi putut ascunde nocturnele hemoragii banale.
Curând apoi a trebuit să-mi acopăr ochii:
un nor masiv s-a depus masculin peste flasca grămadă de s*x –
dedesubt, luna se mai vedea doar o felie
pentru ochii muritorului perplex.
Pe unde se târâse soarele cu o mie de ani înainte,
rămăsese o pârtie albă, vagă și prăfoasă
pe care, cu convingere și importanță,
Excelențele Cerului se duceau spre casă.
Într-un alt colț, departe de bordelul selenar,
Satan și Cel-de-sus mestecau argumente într-o teatrală divergență,
iar Saturn-Logodnicul, șezând pe oiștea Carului Mare,
își medicamenta organele, cu indecență.
Era o lume de panopticum,
totul era clar și straniu ca în fundurile de mare –
n-aș fi crezut că există în realitate
ceea ce priveam acum cu stupoare.
Omul care păzea luneta părea să fie filozof,
părea că învățase multe de la fantastica lui țeavă de tun,
de aceea nu s-a arătat surprins deloc
când eu am fugit râzând ca un nebun.
1942