10 noiembrie.
N-am văzut până acum un om pus în cămașă de forță. E ceva îngrozitor. Se zbătea, se zvârcolea, se apăra, urla, făcea spume la gură, i-a zgâriat pe îngrijitori. Până la urmă l-au biruit.

12 noiembrie.
Simt din nou că mi-am greșit meseria. Într-o bună zi, dacă voi rămâne aici, vor fi nevoiți să mă vâr și pe mine în cămașă de forță. Nu, nu trebuia să mă fac doctor. Blestem ziua în care am părăsit iluzia muzicii pentru mirosul de acid fenic. Ceea ce e cel mai rău. Am ajuns să detest și suferința. Când văd un om care suferă, întorc capul. Încerc să mă conving în fiecare dimineață că nu sunt într-o seră, sunt într-un spital, și încă într-un spital de nebuni, că am o profesie nobilă și trebuie să alung infernul din sufletul unor oameni care n-au rezistat. Unii suferă de boli ereditare, dar alții au ajuns aici pentru că n-au rezistat. O coardă a sufletului lor a pleznit, ca la un violoncel. Și deodată melodia nu mai e normală. Scârțâie. Ce e infernul? O coardă ruptă. Ajunge o singură coardă ruptă și unitatea, minunea se sfărâmă. Omul nu mai e om. Infernul pune stăpânire pe sufletul lui. E aspră și nobilă lupta ca să tămăduiești asemenea oameni. Fiecare om vindecat e un om smuls din infern. Aici sunt chiar pe linia frontului, pe linia de demarcație dintre viață și moarte. Eu sunt un soldat al cântecului adevărat din om. Dar, vai. Sunt un rău soldat. N-am destul curaj să mă uit la un om în cămașă de forță. Când îi văd prin curte, îmi vine să-i vâr pe toți în cămașa de forță și pe urmă să mă duc să mă spânzur. Nu mai rezist. Seara, când mă duc să mă culc, sunt zdrobit. Dacă aș fi un om serios, mi-aș da demisia. Dar nu fac nici asta. Zâmbesc! Zâmbesc tuturor. Și nebunilor. Cui vrea să se uite la mine. Zâmbesc, în loc să urlu. Dacă aș urla, probabil m-aș liniști. Aș avea, în sfârșit, un somn bun. Dar așa, zâmbetul mă obosește. Mă distruge. Voi intra într-o cămașă de forță zâmbind.