sonetul XVII – Versuri.pro

Rainer Maria Rilke - Sonetul XVII

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Adânc, străbunu-ncâlcit,
rădăcină a tuturor
celor durați, ascuns izvor
niciodată privit.
Coif de asalt, corn la vânat,
stihuri cărunte,
frate pe frate mâniat,
femei ca lăute.
Ram cu ram, strâns se înșiră,
liber, nicăieri nu e.
Unul, o, suie, suie.
Dar tot se rup încă.
Sus, drumul însă,
se-ndoaie ca liră.

Elizabeth Barrett Browning - Sonetul XVII

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Drag bard, nu poți s-atingi ce note-a pus
El, Dumnezeu, la Start și la Final,
Pornind și-oprind vacarmul general
Al lumilor ce-apar, zvârlind în sus
Plăcute melodii – leac bun nespus;
Și-acest balsam ce vindecă total
A lumii jale, ca într-un ritual,
Să-l picuri în urechi. Dar Domnu’ a spus
Asta să faci, iar eu să te slujesc.
Cum crezi, Iubite, că utilă-aș fi?
Să cânt nădejdea? Sau să împletesc
Triste-amintiri cu calde melodii?
Cu palmieri sau pini să te umbresc?
Să-ți fac mormânt să uiți de cântec? Zi.

Francesco Petrarca - Sonetul XVII [Il Canzoniere]

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Nu suportă vederea Laurei, dar totuși o caută.
Sunt animale-n lume ce-au putere
ca să privească-n soare când lucește;
dar pe-altele lumina le orbește
și ies doar seara când aceasta piere.
iar altele au nebuneasca vrere
să intre în văpaia ce vrăjește,
și astfel mor, căci focul dogorește;
la fel și eu, mă ard și simt durere.
Nu pot răbda lumina ce seduce
pe care-această doamnă o emană,
căci umbră nu-i, iar seara nu sosește.
și cu ochi plânși și-având în piept o rană
destinul, ca s-o văd, acum mă duce;
dar bine știu că ea mă pârjolește.

William Shakespeare - Sonetul XVII

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Cine-mi va crede versu-n viitor?
Era cu al tău farmec împlinit.
Poezia-n timp devine un cavou,
Fără trăire, te-a-njumătățit.
De-aș descrie chipul tău frumos,
Enumerându-ți fiecare har,
Cei ce-or veni mi-ar spune: „Mincinos:
Pe-aici chipuri de înger nu apar.”
Și ce-aș fi scris, îngălbenit de vremi,
Vor fi scorneli de bătrânel limbut,
Iar farmecele tale – aiureli,
Cum se scriau poemele-n trecut.
Dar dacă un copil ai zămisli,
În el și-n versul meu te-ar regăsi.

William Shakespeare - Sonetul XVII: Cine Să Creadă Versul Meu Cândva

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Cine să creadă versul meu cândva
Dacă te-aș lăuda fără încetare?
Căci, mai curând, cu el aș îngropa
Și viața ta și meritele tale.
Dac-aș găsi pentru frumos cuvinte
Virtuțile să-ți număr de-aș putea,
Vor spune-atunci: ”Poetul ăsta minte –
Nicicând n-a existat așa ceva”.
Opera mea ar fi, în timp, blamată
Ca vorbă goală, de bătrân inept,
Iar lauda ce-ți fac, considerată
Exagerare-n metru desuet.
Dar dac-ar exista copilul tău
Tu ai trăi și-n el și-n versul meu.