schiller – Versuri.pro

Mihai Eminescu - Mănușa

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Lângă leilor grădină regele Francisc așteaptă,
Ca să vază cum s-o-ncinge între fiare lupta dreaptă.
Împrejur cei mari ai țării și ai sfatului s-adună.
Pe balconul nalt se-nșiră dame-n veselă cunună.
Regele dă semn cu mâna, sare-o poartă din țâțâne
Și un leu iese în față, cumpătat, cu pasuri line,
Mut se uită împrejuru-i, cască lung, și a lui coamă
Scuturând-o, își întinde mușchii și s-așează jos.
Regele un semn mai face, se deschide-o altă poartă
Și dintr-însa se repede
C-un sălbatec salt un tigru, care când pe leu îl vede
Muge tare,
Coada roată o-nvârtește,
Scoate limba,
Sperios însă pe leu într-un cerc îl ocolește,
Sforăie înverșunat,
Apoi mormăind se-ntinde
Lângă el.
Regele mai face-un semn,
Și pe două porți deschise
Se azvârl doi leoparzi,
Ce cu poftă inimoasă de-a lupta se și aruncă
Peste tigru.
Dar acesta îi apucă în cumplitele lui gheare –
Leul muge,
Se ridică în picioare,
Fiarele se-nfiorează,
Și-mprejur, arzând de dorul de-a se sfâșia-ntre ele,
Se așează.
O frumoasă mână scapă de pe margine de-altan
O mănușă, drept la mijloc, între tigru și-ntre leu;
Iară dama, Cunigunda, zise-atunci, bătându-și joc,
Cavalerului Delorges:
„Dac-amorul ți-e fierbinte cum te juri în orice oară,
Să te văz,
Mergi, mănușa de-mi ridică! „
Cavaleru-aleargă, iute se coboară
În grozava prejmuire, calcă sigur, fără frică,
Din mijlocu-acelor monștri,
Cu-a lui degete-ndrăznețe el mănușa de-o ridică.
Cu mirare și cu groază
Damele și cavalerii l-au privit,
Însă foarte liniștit
El mănușa o aduce înapoi.
De-a lui laudă răsună orice gură,
Cunigunda îl privește cu o gingașă căldură,
Ce-i promite că norocu-i e aproape. –
Dar mănușa el în față i-o aruncă:
„Doamna mea, o mulțumire ca aceasta n-o mai voi! „
Și-o lăsă numaidecât.
(după Fr. Schiller)

I. Heliade Rădulescu - La Schiller

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

„Între ai tăi ai fost, o, Schiller,
şi ai tăi nu te-au cunoscut”.
Este o viaţă moartă, precum şi-o moarte vie;
Ci este şi viaţa ce nu mai are moarte.
Unii preferă pe una, şi alţii-şi aleg alta.
E tristă-a omenirii fatala, cruda soartă!
Prin chinuri şi privaţii şi lupte şi amaruri
Şi deziluzii crude, paţienţă-adamantină,
Prin forţă, -asalt eroic să ia Cetatea Sfântă,
Al cerului imperiu şi vera libertate.
Mult suferişi, o, Schiller, şi luptă avuşi mare!
Căci lungă e durerea, şi fericirea scurtă!
Şi strâmtă şi spinoasă e-a cerului cărare!
Şi greu, inert e corpul! greu dreptul la viaţă!
Du sarcina, o, suflet, du corpul după tine,
În sus, pe calea strâmtă, cu filii, cu consoarte;
Te luptă cu ananga, cu aspra neavere,
Cu limbile de şarpe, cu ochi de vasilisc
(Calumnia, minciunea, invidia, trădarea),
Cu forţa împilării, cu reaua tiranie;
În sus! pe calea strâmtă nici apă, nici merinde,
Nici unde să-ţi pleci capul la frigurile lentei;
Şi luptă-te da prode!.
Avuşi de adversariu pe om, şi-atât ajunge:
Te iartă să-i faci răul, iar binele, nici mort;
Insultă-l, te onorează; striveşte-l, te adoră;
Dă-i glorie, onoare – te-mpilă de ultragiu;
Dă-i patrie, dă-i nume, că el te-expatriază;
Dă-i adevăr, dreptate – calumnia ţi-e parte.
E orb şi-i dai lumină? el vede câte n-ai;
E mut şi-l faci cu limbă? te muşcă ca vipera;
Dă-i viitor, viaţă, că-ţi ia el şi trecutul;
Realţă-l pân’ la ceruri – de viu te-afundă-n iad.
Acesta e păcatul sau omul cel căzut!.
Mai mult decât eroic ţi-a fost, Schiller, asaltul;
O luptă de arhanghel, triumful de martir.
A!!! rece este piatra încinsă de coroană!
Ci mâinile de vergini îi dau astăzi viaţă
Ş-o re-ncălzesc atâta cât flăcărează inimi,
Şi lacrimile curg..
Cântaţi, vergini, dreptatea
Ş-a Terrei împărţire,
Daţi partea la poet;
Cântaţi azi libertatea
Ş-a omului unire.
Onoare la profet!.
Şi repetiţi în horuri, prin mii de miriade,
Germania întreagă, America, Anglia;
Răsune tot pământul oriunde e om liber;
Cântaţi patria, onoarea, virtutea, libertatea,
Tot ce adoară Schiller; cântaţi pe Dumnezeu
Ce scapă inocenţa şi focului dă crima.
Suspinele lui Schiller în horuri repetaţi!

Ion Heliade-Rădulescu - Cavalerul Toggenburg

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

(F. Schiller)
„Ritter! Inima ți-ofere
Tinerețe de suror;
Altă dragoste nu-mi cere,
Căci îmi face mare dor.
Vino placid, că îmi place,
Du-te-n pace, mă dezleg;
Plânsul ochilor ce tace
Nicidecum nu-l înțeleg.”
El pricepe, mut cu dorul;
Sângeră determinat,
Arde, -o strânge-n piept cu-amorul,
Și pe cal e avântat.
Toți vasalii își adună,
Toți elveții săi din drept;
La mormântul sfânt detună
Toți cu crucea p-al lor piept.
Fapte-acolo valoroase
Dezvoltă eroi creștini,
Coifuri, pene onduloase
Înspăimântă saracini.
Toggenburg poartă omorul,
Teroarea la musulman.
Dar în inima lui dorul
E mai mare dup-un an.
L-a suferit, dar l-apasă;
Nu-l mai poate suporta;
Arme, câmp, glorie lasă
Spre-ale sale-a se-nturna.
Și p-a mării und-amară
Vede-un vas vele-ntinzând;
Se-mbarcă spre scumpa țară
Unde-i viața ș-al lui gând.
Ajungând la castel, bate
Înfocatul pelegrin..
Vai? ca fulger îl străbate
Răspunsul d-amaruri plin:
„Este-a cerului mireasă
Aceea ce cauți tu;
Ieri fu ziua cea aleasă
Nunta ei când se făcu.”
…….
…….
Abandonă, nu-și mai vede
Al părinților focar;
Armele nu-și mai revede,
Nici fidelul armăsar.
De la Toggenburg apune
Jos spre văi, necunoscut;
Peste membrii nobili pune
Vestmânt aspru, răsțesut.
O colibă izolată
Își clădi-mprejurul ei,
D-unde closterul s-arată
Printre frunzele de tei.
Aștepta de dimineață
Pân’ l-al soarelui apus,
Cu speranța mută-n față
Și cu sufletul său dus.
Către closter sus din vale
Ore-ntregi în sus căta
Spre fereastra scumpei sale
Pân’ fereastr-a răsuna,
Până când el s-o mai vază,
Până ce chipu-i venea
Ca d-un angel dulce rază
Jos spre vale-a se pleca.
Și-n dulcea lui reverie
Adormea prea consolat,
Așteptând cu bucurie
Al zorilor revărsat.
Stete astfel zile multe,
Ani întregi tot aștepta
Attentiv ca să asculte
Ori fereastr-a răsuna,
Ori dilecta să-și mai vază,
Ori chipu-i a s-arăta,
Ca d-un angel dulce rază
Jos spre vale-a se pleca.
Astfel, într-o dimineață
Era mort tot așteptând,
Cu paloarea morții-n față,
Spre fereastră căutând.

Friedrich Von Schiller - Jalba

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Mi-e capul sec și greu, de fier,
Și buzunaru-ușure,
Stomacul gol – doar Domnu-n cer
De drama să se-ndure.
Tot zgâriu cu penița mea
Pe-un petec de hârtie.
Din suflet gol cine-ar putea
Să stoarcă poezie?.
În flăcări versul să-l prefac
Cu degerate dește?
O, Phebus, mâzgăleli nu-ți plac.
Deci barzii-ți încălzește!.
Se spală rufe și aud
Cum jupâneasa trece.
Mă cheamă un Pegas zălud
Să zbor la Filip-Rege.
Încalec sprinten pe-armăsar
Și-ntr-un minut mă poartă
Înspre Madridul secular,
Chiar la castel în poartă.
Alerg grăbit prin galerii
Și, lângă prinț, deodată
Văd pe domnița Eboli
De dragoste furată.
La pieptul lui se lasă lin,
Cuprinsă de plăcere.
În ochii ei – surâs divin,
Dar în ai lui – durere….
Triumph! Cum strigă ea, aud
– A dragului trăsnaie! –
Dar ce aud? – Călțunul ud
Trântit e în copaie.
S-a dus și basm, s-a dus și vis,
Prințesa mea-i nălucă.
Se spală rufe… Ce mai scris!
La dracu’ să se ducă!.
F. Schiller
poet domestic.
Dată
în cartierul nostrum mizerabil lângă pivniță.