saracia – Versuri.pro

Magda Isanos - Ei Sunt Săracii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Ei sunt săracii pământului, ei sunt umbroșii
oameni care răspândesc întristare,
și lumea lor n-are măsură, n-are culoare.
Ei sunt săracii, ei sunt umbroșii.
Nimic nu-nflorește acolo, nimica nu strigă,
ci totul se stinge-n umbra covârșitoare.
Ei sunt săracii pământului care-așteaptă anotimpul
făgăduințelor toate.

Mchh - Micii Promo Mixtape - Uri 3 (Sărăcia, Motive Să Nu Mori, Bulevard)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni..
Nu vrei să vezi, nu vrei să auzi
Am să îți zic eu cum stă treaba (zi)
Mama cu tata au tras o viață, și au muncit degeaba
Guvernul te mănâncă, banca tot îți roade bani
La sfârșit să realizezi, uite așa ți-au plecat ani
De la tineri la bătrâni plin de decesuri în spitale
Să-ți iei o..
Zilele par scurte, nopțile par mult prea lungi
Mă simt ca un străin într-o lume de năluci
Am îngerii cu mine și alte personaje în rest
Am băieți, am fetele și familia ce o iubesc.
Zilele par scurte, nopțile par mult prea lungi
Mă simt ca un străin într-o lume de năluci
Am îngerii cu mine și alte personaje în rest
Am băieți, am fetele și familia ce o iubesc.
Trag cu rime ce te taie, sfâșie din carne
Sunt un singur sfânt într-o lume plină de coarne
Înconjurat de țurțuri reci..

Constantin Mille - Către Sărăcie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Sărăcie, Sărăcie,
Blestematu-te-am eu oare
Când cu buza-ţi arzătoare
Sărutai gâtul şi fruntea
Şi de mână mă duceai
Ca să trec în grabă puntea
Unui trai de vijelie,
Sărăcie, Sărăcie?..

Sărăcie, Sărăcie,
Să fii binecuvântată;
Fără mamă, fără tată,
Dus de viţii, dus de rele,
De-ai desfrâului iuţi cai,
N-am mânjit zilele mele
Bându-ţi apa ta sălcie
Sărăcie, Sărăcie!.

Sărăcie, Sărăcie,
Cu-al tău vin plin de acrime
A avuţilor lungi crime
Le-am udat şi blăstămat
Şi sărac, purtat de grijă,
De puternici insultat,
Pentr-un ţel viaţ-am dat..
Ducând fruntea cu mândrie,
Sărăcie, Sărăcie!.

Sărăcie, Sărăcie,
Ai păzit a mea onoare
De ispita-nşelătoare
Şi de viţii ai păzit..
Când prin glasul lung de spijă
Anunţa-vor c-am murit,
Ca un geniu mult iubit,
Chipul tău deasupra-mi fie
Sărăcie, Sărăcie!

Cezar Bolliac - Muncitorul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Când mă născui în lume, murise al meu tată;
Căci mult el se luptase cu iasma-ncruntată
Ce-i zice Sărăcia!
El locuia cu dânsa din frageda-i junie;
Și s-a luptat, sărmanul, cu multă bărbăție;
Dar, vai! l-a-nvins pustia!.
Bătrân de june încă, iertatul meu părinte
Cătă la cer și zise: — «Oh! Fie-ți milă, sfinte,
De bietul muncitor! »
Atunci veni la dânsul trimisul ce desface
Și-i zise: «Ia-ți iertarea: ești liber; du-te-n pace
La bunu-ți Creator! ».
Și biata maică-atuncea, în lacrimi și sudoare,
Cu mine-nsărcinată, privea la el cum moare.
Apoi groapa-i săpă…
Fără nimic de hrană rămase-n văduvie,
Și nu putea să lupte cu iasma Sărăcie,
Ce și mai rău turbă….
Puțin după aceasta, în ziua sorocită,
Prin munci m-aduse-n lume, flămândă, părăsită,
Săraca măiculiță!
Plângea pe două paie pe care mă născuse;
Căci n-avea fașe, mica; acum întâi făcuse;
N-avea nici cârpuliță!.
Apoi vărsa ea lacrimi cu mult și mai amare,
Văzând că-i seacă pieptul, că n-are demâncare,
Văzând că n-ajungea
Căldura răsuflării ș-a sânului de mumă
Să ție, să-ncălzească un șubred prunc de spumă,
Un prunc ce tot plângea.
Amorul mamei însă hrănește și-ncălzește,
Și biata măiculiță, cu doru-i, izbutește
Din viață-i să-mi dea viață.
Lucrând, și zi, și noapte, și vara pe greu soare,
Și fără foc pe iarnă când firea toată moare,.
Când toată firea-ngheață,
Ea n-avea altă grijă decât să mă ferească
De tot ce doare-n viață, să poată să mă crească,
Să poată a-mi zâmbi.
Creșteam și-mi mergea binesub dulcea-i îngrijire,
Râdea când ziceam: mamă! la-ntâia mea vorbire,
Văzându-m-a păși.
Cum a putut, săraca, m-a dat apoi la carte.
O! câtă bucurie avea când, de departe,
Vedea că viu acasă
Cu cămăsuța albă, cu căciulița neagră,
Cu carte-n subțioară! … avea ea lumea-ntreagă
Când mă vedea la masă.
Apoi mai trecu timpul și mă făcui mai mare.
O! câtă bucurie și cât lucram de tare
Ca să produc ceva!
Gândeam adesea-n sine-mi: «Eu sunt voinic acuma
Și, o, ce fericire! oi să-mi hrănesc eu muma! …
Ea nu va mai lucra! ».
Dar viața-i se scursese în vreme prea puțină…
Acel care privește din cer p-ăl de suspină
Chemă pe a mea maică.
Zâmbind, p-a mele brațe s-opri a ei suflare,
Și, dându-mi, prin cătare-i, o binecuvântare,
Se duse l-al meu taică.
Când am băgat-o-n groapa de brațul meu săpată
Ș-am dat pe ea pământul… oh, Maică Preacurată!
Tu știi cât am jelit! …
Acum, în lume singur, trăiam fără simțire,
Nutrindu-mă cu lacrimi, cu trista suvenire
A maicei ce-am iubit.
Prin negura vieții zării eu o lumină:
În drumu-mi singuratic, o fiică orfelină
Trimise Providența.
O! Roua primăverii, ninsoarea afânată
Nu poate fi ca dânsa, ca dânsa de curată! …
Mi-am pus în ea credința.
Dup-o țintire, ochii în jos ni se lăsară
Și sufletele noastre de loc se-mbrățișară;
D-atuncea ne-am unit.
Nu, cerul niciodată, în sînta-i veselie,
Nu are strămutare, mai mare bucurie
De ceea ce-am simțit!.
Eu îi ziceam adesea, sorbind a ei suflare:
— «Vezi lumea asta, dragă? oricât e ea de mare,
De noi este străină;
Pe nimeni nu îl doare, și nimănui, nu-i pasă
De ne-o fi rău sau bine… Vin’, vin’, să facem casă,
Sărman și orfelină.
Stingheră turturică prin crânguri rătăcită!
Îți voi clădi eu cuibul în care-i fi ferită
De frig și vijelii.
Voi alerga eu, dragă, ca să-ți aduc de hrană,
Îți voi aduce toate: îți voi aduce mană —
Vom fi în veselii. ».
Și-mi răspundea copila: — «Și eu, cu sârguință,
În lipsa ta, voi face ce-o sta-n a mea putință,
Ce trebuință cere.
Și când te vei întoarce, ți-oi da îmbrățișare,
Voi fi cu îngrijire, ți-oi face demâncare,
Voi fi l-a ta plăcere. ».
Munceam eu cât și patru, și făr-a face gură:
Și când veneam din muncă, găseam în bătătură
Pe îngerașul meu!
Oh! ce plăcere, Doamne! când într-o zi mi-arată
Că am plecat pe drumul de a mă face tată!
Mărite Dumnezeu!.
Eu mă topeam cu ziua de multă nerăbdare.
Gândeam ca ce dulcețuri să-i dau eu demâncare,
Ce poate să poftească.
Dar ea, mai înțeleaptă, venea pe lângă mine
Și îmi zicea să strângem pentru acel ce vine —
Spunea cum a să-l crească.
Era aproape ora ce-atâta așteptam,
Când o schimbare-n țară, ce noi nu o visasem,
Începe-a se vesti:
S-adaogă iobaciul! s-adaogă la clacă,
S-adaogă cât Omul nu poate să mai facă,
Nu poate dăini:.
— «Noi n-avem decât brațul; dar brațul este-al nostru!
Noi nu putem să-l spargem în veci în lucrul vostru,
Să mai scădeți ceva! …»
Strigară muncitorii din satele vecine
Dar iată că oștire a stăpânirii vine
Și-ncepe a lega! ….
O! cum ai să mai tremuri, dreptate omenească,
Când va veni odată Dreptatea cea cerească,
Puternica Dreptate! —
Este un vis d-acilea pe care nu-l țiu minte;
Știu că m-au dus la ocnă și nu mi-au dat cuvinte…
Ce crudă răudate.
Și ce înverșunare! — Peste puține zile
Zări draga-mi soție ce se-nălța prin grile.
Țipă când mă văzu!
Ea mai veni odată, veni și altă dată;
Da-i tremura genunchii, era însărcinată…
Săraca! o bătu….
D-atunci n-am mai văzut-o! … Părinte, dulce taică!
Spție mult iubită! O, scumpă a mea maică!
Fiu încă fără nume!
Ce! voi, voi sunteți colo, sus colo-n a lumină?
Voi sunteți cea grămadă cu faț-atât de lină?
Voi sunteți p-aia lume?.
Nu mă lăsați, o, drage! nu, nu fugiți de mine!
Se sparg a’ mele lanțuri; v-ajung… ajung la bine.
L-al nostru Creator! …
O clipă, și nu-mi pasă de loc de a lor silă!
Oh! … iat-o vine!! vine!! — O, Doamne! fie-ți milă
De bietul muncitor! »

Cintio Vitier - Camera Sărmanului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Camera giganticului sărman, nocturnă și decorată
de mâini atât de neputincioase că tocmai ating brocartul persan
al îngerului
îmi cercetează amănunțit pieptul, deschizându-și discuția
ca niște fălci triste.
Aici, șuvițele cărunte și buclele de lună și dantelă
cântă inextingibil maiestatea razei, aici, efigia
defunctului
leagă mărgelele ofilite de ureche, iar inima de
lampa sa însurită.
Întronare ca pentru smerenia mea! Camera sărmanului este un
vers foarte cumpănit,
e-o voce atât de liniștită și exprimată încât epuizează fericirea,
destrămându-mi sărăcia în augustele țesături ale unei
răceli dumnezeiești.
La sala del pobre.
La sala del pobre gigantesca, nocturna y decorada
por manos tan seniles que ya tocan el brocado persa del
serafín
dilucida mi pecho minuciosamente, abre su diálogo
como tristes fauces.
Allí los mechones grises y los lazos de luna y cenefa
indeleblemente cantan la majestad del rayo, allí la efigie
del difunto
liga el marchito abalorio a la oreja, el corazón a su
canosa lámpara.
Investidura que para mí suplico! La sala del pobre es un
verso tan maduro,
es una voz tan callada y canosa que agota la alegría,
que deshace mi pobreza en augustas cretonas de un
helor divino.

Jorge Luis Borges - Foamea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Bătrână, cruntă mumă de-ncăierări spurcate,
Să piară hâdu-ți nume de lupte-nverșunate.
Tu, ce-ai mânat spre zare, în cercul auriu,
A vikingului provă și lancea din pustiu.
În Turnu-nfometării, un cavaler din Pisa
Zidit-a monumentul tău trainic, și-n concisa.
Terțină ne permite (atât doar) asfințitul
Să-ntrezărim, și-n umbra ce cade-ncet – sfârșitul.
Tu, care din pădure scoți lupul iarna-n sat,
Pe Jean Valjean, săracul, la furt l-ai îndemnat.
Titan tăcut îți este emblemă și figură
Ce lumea o înghite încet și fără ură.
O altă zeitate din beznă și-oseminte,
Hrănindu-se cu foamea, veghează pe morminte.
Tu, care-n odăița lui Chatterton intrară,
Din cărți l-ai scos cu forța sub luna argintată.
Pe cel care trăiește îl faci, de azi pe mâine,
Să ceară-n rugăciune smerită zilnic pâine.
Tu, ce cu spadă lentă tăiat-ai generații
Și-asupra celor vrednici ai asmuțit gealații.
Bătrână, cruntă mumă de-ncăierări spurcate,
Să piară hâdu-ți nume de lupte-nverșunate.

George Coșbuc - Dușmancele

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Las’ ochii, mamă, las’ să plângă!
Tu-n leagăn tot cu mâna stângă
Mi-ai dat să sug de-aceea sunt
Nătângă!
Dar n-am pus doară jurământ,
Să merg neplânsă în mormânt!.
Nu plâng că mi-e de Leana teamă;
De ciudă plâng eu numai, mamă.
Cuvintele ei nu le ieu
În samă,
Dar mi-e rușine și mi-e greu,
Că scoală satu-n capul meu.
Ea duce sfat din casă-n casă
Că n-am broboade de mătasă,
N-am șorț cu flori – și dacă n-am
Ce-i pasă?
N-am mers să-i cer, aveam-n-aveam;
Și n-o să-mi meargă neam de neam.
Stă-n drum de vorbă cu vecine
Și bate-n pumni: – „Să mor îmi vine,
Auzi tu! Să se prindă ea
Cu mine!
Știi, ieri, la moară, ce spunea?
Că-s proastă foc și gură rea!.”
Și-auzi! îi umblă-n cap, tu, soră,
S-ajungă ea Lucsandrei noră!
O, meargă-i numele! N-o vezi
La horă?
Ce șorț! Nu-ți vine nici să crezi;
Fă cruce, fa, să nu-l visezi.
Nu l-aș purta nici de poruncă!
Ce poartă ea, alt om aruncă.
C-un rând de haine-o văd mergând
La muncă,
La joc și hori același rând,
Îl poartă-ntruna, și de când!.
Lucsandra-i doară preuteasă,
Ea-și cată noră mai aleasă,
S-o ducă-n bunuri și-n duium
Acasă.
Ea n-a ajuns, oricum și cum,
Să-și strângă nora de pe drum.
Să-și ieie noră pe-o satană?
Că e săracă și golană;
De ce nu vine ca să-i dau
Pomană?
Nu-i casa lor în care stau
Și-n casă nici cenușă n-au!.
Auzi tu, mamă, câte-mi spune?
Și-aleargă-n sat să mai adune
Și câte porecliri pe-ascuns
Îmi pune.
De-aș sta să-i dau și eu răspuns,
La câte legi am fi ajuns!.
Ea-mi sare-n drum, că doară-doară
M-apuc să-i spui o vorbă-n poară;
Și dacă tac, îi vin călduri
Să moară.
Să vezi tu, mamă, -njurături!
Că ea cu mă-sa-s zece guri.
Cu gura, mă-sa bate-o gloată,
Și-i de otravă Leana toată –
Mi-ar pune capul sub picior,
Să poată.
Dar lor pe plac eu n-am să mor,
Că n-am ajuns la mila lor.
De foame nu dau popii ortul!
Eu iarna singură-mi țes tortul
Și umblu și eu cum socot
Că-i portul.
De n-am mătăsuri, am ce pot,
Nici bun prea-prea, nici rău de tot.
Mă prind cu ea? Cel sfânt s-o bată!
Dar cum mă prind? Ea e bogată,
Ce haine mi-am făcut ca ea
Vrodată?
La joc mă poți oricând vedea
Cu fetele de sama mea!.
Ori am vorbit cu dânsa glume?
O fac de râs și-i scot eu nume?
Ori ies, gătită-n ciuda ei,
în lume?
Îi știu eu focul – ochii mei!
Lisandru e, că alta ce-i?.
Dar ce? Îl țiu legat de mine?
Îl trag de mânecă? Ba bine!
El vine-așa, de dragul lui,
Când vine.
Eu nu pot ușa să i-o-ncui,
De stă prea mult, eu cum să-i spui?.
Sunt eu la urmă vinovată,
Că Leana umblă ca turbată
Să-l vadă-n casa lor intrând
O dată?
Și dacă lui nu-i dă prin gând,
Ea blastemă de nu-și dă rând!.
Dar poate da ea bobi cu sâta!
O fierbe ciuda pe urâta,
Că-s mai frumoasă decât ea,
Și-atâta!
Să aibă Leana-n frunte stea,
Nu-i partea ei ce-i partea mea.
Că boii-s buni, bine-i bogată;
Dar dacă pui flăcăi odată
S-aleagă dânșii cum socot
O fată:
Bogata-și pupă boii-n bot,
Îmbătrânind cu boi cu tot!

Pablo Neruda - Necruțătoare Ai Fost, Necruțător Sunt și Eu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Când m-am născut te-ai luat după mine
și mă priveai sărăcie printre șipcile putrede,
în iarna profundă.
Apoi, tot ochii tăi erau cei ce mă priveau printre grinzi.
Noaptea, streșinile repetau numele și prenumele tău
sau, câteodată, solnița spartă, cămașa ruptă,
ghetele rânjite mi te-aminteau.
Stăteai acolo, la pândă, cu dinții tăi viermănoși,
cu ochii de mlaștină, cu limba ta leșioasă
care taie haina și lemnul, oasele, sângele.
Stăteai acolo, de când mă născusem,
mă căutai, mă urmăreai
pe unde mergeam.
Când închiriai o cămăruță la mahala
te găseam șezând pe un scaun,
mă așteptai.
Când, adolescent, într-un hotel mohorât,
nu întâlneam mireasma
despuiatului trandafir ci numai șuierul rece al gurii tale.
M-ai urmărit, sărăcie, în cazărmi și spitale,
în război și pace.
Pe când zăceam, cineva bătu la ușă.
Nu era doctorul.
Intră iar sărăcia.
Te-am văzut scoțându-mi
mobila în stradă. Oamenii o trânteau ca pe niște pietroaie.
Tu, cu o dragoste fioroasă, dintr-un maldăr de boarfe,
în mijlocul străzii și-al ploii,
îți făceai un tron hârbuit și, privind spre calici,
culegeai, de pe jos,
cea din urmă strachină a mea făcându-ți din ea diademă.
Acum, sărăcie,
eu sunt urmăritorul.
Necruțătoare ai fost, necruțător sunt și eu..
Lângă fiecare sărac mă vei găsi cântând.
Sub fiecare cearșaf de oribil spital
vei afla cântecul meu.
Te urmăresc, sărăcie, te păzesc, te împresur,
te țintesc, te-nchid, ghearele ţi le retez,
îți frâng,
dinții pe care-i mai ai.
Sunt pretutindeni.. Pe ocean cu pescarii,
în mină, oamenii când își șterg de pe frunte nădușeala cea neagră
dau de poeziile mele.
În fiece zi o-nsoțesc pe textilistă.
Mâinile mi s-au albit împărțind pâinea în brutării.
Sărăcie, pe oriunde umbli, dai de cântecul meu
care cântă de viața mea,
care trăiește de sângele meu,
care luptă.
Voi înfrânge ofilitele-ți flamuri oriunde le-ai înălța.
Alți poeți, odinioară,
sfântă ți-au zis, au adorat mantia ta,
cu fum s-au hrănit și-au dispărut.
Eu te desfid, cu versuri aspre te lovesc în față,
te îmbarc, te izgonesc de la noi.
Eu, împreună cu alții, cu alții, mulți alții,
te-am surghiunit de pe pământ
într-o temniță de pe lună,
ca de acolo, pătrunsă de frig,
să privești, cu un singur ochi,
pâinea și strugurii
ce-or să acopere pământul de mâine.

Pablo Neruda - Sărăcia

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Vai, nu vrei…
Te înspăimântă sărăcia…
Nu vrei să mergi
cu încălţămintea ruptă la piaţă,
şi să te întorci cu îmbrăcămintea învechită.
Dragostea mea, noi ne iubim,
aşa cum iubesc bogaţii, mizeria.
Noi o vom nimici
ca pe o măsea stricată
care muşcă de veacuri inima omului.
Dar nu vreau
să te temi de sărăcie!
Dacă, din vina mea, sărăcia
va bate
la poarta casei tale,
dacă te va văduvi
de condurii tăi auriţi,
să nu te văduvească de râsul tău,
care este pâinea vieţii mele!
Dacă nu poţi să-ţi plăteşti locuinţa,
du-te cu pasul mândru la muncă
şi gândeşte-te, dragostea mea, că eu te aştept
şi că, împreună,
noi suntem cea mai de preţ bogăţie
care s-a strâns pe pământ vreodată.

Black X - Intro

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Ora 2 dimineața,
Eu pun rime pe hârtie,
Săturat ca un amărât de sărăcie
Săturat să tot ascult filosofie
Săturat de toate astea astea mă întreb, oare ce-o să fie!?
Ce-a fost am simțit,
Ce-o să fie vom vedea
Dar sper că vom putea rezista..