robia – Versuri.pro

Michelangelo - 282

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Cu-atâta zbucium și așa robie, / cu gânduri false, suflet în primejdii, / Eu să ... →

Mihail Lermontov - Mie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Că n-o iubesc și n-o ador,
Așa mi-a spus cu nepăsare,
Vrând nesfârșitul să-l măsor
Și dragostei să-i pun hotare.
Disprețuindu-i măreția,
O clipă doar, ea-mi dovedi
Că nu pot alunga robia
Ce sufletul mi-l copleși.
Că nimeni lanțul nu-mi doboară,
Că liniștea mi-e doar atât:
Un glas de heruvim ce zboară
Peste-un infern posomorât.

George Gordon Byron - Beppo - Strofa - XCIV

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Și Beppo ce răspuns-a? El o știe.
Se-mpotmolise vasul-n locu-n care
Era pe vremuri, Troia. În robie
Fusese luat. Trudi pentru mâncare,
Iar mai târziu făcu tovărășie
Cu-o bandă de pirați. Ieși pe mare;
Se-mbogăți – dar a rămas un fur
Privit chiorâș, un renegat obscur.

Li Tai-Pe - Su U*

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Erou chinez din timpul dinastiei Han de Apus.
În anul 100 î. e. n. împăratul U-di l-a trimis ca ambasador al Chinei la triburile siunnu;
hunii l-au vârât în temniţă, apoi l-au surghiunit să pască oile lângă lacul Baikal.
Atunci când a căzut prins, în vitrega robie varvară,
A pătimit zece ani, ca un vai de el, în străinare fără ţară.
Dar oricât de aprig a fost jugul sclaviei, în mari umiliri îndurat,
Nicicând credinţa juruită legiuitului stăpân n-a lepădat.
Cu dor arzător prinsul privea cum stolurile săgetau cerul de primăvară,
Zborul gâştelor călătoare amintindu-i de draga ţară,
De unde zadarnic aştepta mereu o slovă, o veste, o carte;
Aripele se răvăşeau în slavi, dar neîndurate treceau fâlfâind mai departe.
Pe urmă oşteanul a fost făcut slugă, silit, cioban de oi, să cutreiere în păstorie
Într-un tărâm sterp şi sărac, prin ţinuturi de necuprinsă pustie.
Acolo, între lanţul de munţi şi ruginita câmpie nisipoasă,
Îl rodea aleanul singurătăţii, cu dor de ţară şi dor de casă,
Şi nu o dată, minţindu-şi foamea, în toiul iernii flămânde, mânca zăpezi,
Blestemând soarta nedreaptă, într-a’ nenorocului amare dovezi;
Iar la arşiţa verilor cenuşite, ca să-şi mai stingă buzele uscate,
Sorbea jilăveala ce duhnea încropită, în coclirea smârcurilor sărate.
Abia apoi, când îşi pierduse nădejdea, într-un târziu, fu slobod să plece:
Nu mai ştia pe unde s-apuce, şi calea întoarcerii încotro mai trece.
Numai după îndelungata şovăire, târându-şi paşii, către miazănoapte a plecat..
Şi iar şi-a amintit de sălbaticele geruri, de viscole ce l-au degerat.
Însă de foamea ce-l făcea să leşine şi-a amintit cu ruşine, pân’ la sfârşit,
Când i-a fost dat să-şi razeme fruntea pe umărul prietenului reîntâlnit.
Atuncea, fără a se destăinui altfel, porniră amândoi în hohote a plânge,
Iar lacrimile, podidite în neştire, se preschimbară-n stropi de sânge.

Nicoleta Voica - Mi S-Or Strâns Dușmanii Roată

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Frunză verge, foaie lată
Mi s-or strâns dușmanii roată
Ca să fac-o judecată
De bagea să mă despartă.
De m-ar judeca dușmanii,
Mi-ar da robia cu anii
Dar mă judecă bagea,
Și mi-i dragă robia

Nina Cassian - Sfântă Muncă Slavă Ție

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Care mă scoți din robie, / din capcană / de suferință pământeană, / slavă hotarelor ... →

Alexandru Macedonski - Calul Arabului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Arabul căzuse în aspră robie,
Mușchioasele-i brațe legate erau.
El n-o să-și mai vadă nici cort, nici soție,
Nici larga pustie
Ce-n veci treiera!

Și turcii-l vor duce cu dânșii-n cetate,
Și sclav ca să fie va fi destinat,
Și până ce-n pieptu-i un suflet va bate,
De-un dor ce abate
Va fi dominat!

Iar calul său falnic, ușoară nălucă,
Ce-n fugă se-ntrece cu pasărea-n zbor,
Și ce, la săgeată, — nainte apucă, —
În dar o să-l ducă
Sultanului lor!

L-această gândire, de lacrimi pâraie
Revarsă-a lor undă pe negru-i obraz!…
Toți dorm; numai luna plutește bălaie,
Scăldată-n văpaie
Pe-un nor de atlaz!

Lumina-l ajută și calu-și zărește,
Dar trist, la o parte, ședea priponit,
Cu ochiul său negru părea că-i vorbește,
Părea că-l jelește
În dor adâncit!

Arabul atuncea, pătruns de simțire,
Pe brânci se târăște s-ajungă la el;
Mișcat de-o înaltă și dulce gândire,
Spre-a lui mântuire
Lucrează cu zel!

Cu dinții apucă priponul cel tare,
Îl mușcă, îl roade și-l rupe, -n sfârșit
Deschisă îi este pustia cea mare,
Cu albă cărare,
Cu sân împietrit!

Dar calul atuncea, de brânele-i late,
Cu gura-l ridică, mișcat de-al său dor,
Prin noapte, cu dânsul, fantastic străbate,
Nimic nu-l abate
Din falnicu-i zbor.

Și-n tropotul mare, trei zile gonește,
Când, iată că-n zare albește un cort,
Arabul e-n viață, și calul sosește,
Dar vai, când s-oprește,
S-abate jos mort!