ritsos – Versuri.pro

Iannis Ritsos - Copiii Noștri

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Acești copii poartă pe piele frunzulițe de cimbru,
pe tricourile lor se preumblă păduchii stelelor,
noaptea-n pantofii lor ouă șoimițele.
În fiecare duminică-mbracă pantalonii: doi platani,
un mic alun: cămașă
au o batistă: marea și șapcă: vântul,
au în ochii lor
un munte,
un râu,
o pădure.
Cu ghindă își încheie haina,
cu briceagul lor taie pâinea liniștei,
cinează piatra,
beau cerul
și urcă și coboară-n sufletul lor
mai-ul și decembrie mână-n mână.
Au brațe vânjoase,
glas puternic,
îndărătnicie de catâr. Nu trag chiulul.
Sunt copii cu obraz.
Știu ce-nseamnă lupta.
Ce-nseamnă datoria. Încăpățânați.
Nu se dau înapoi nici cât un fir de păr de la datoria lor.
Când apusul pictează corturile, trandafirii,
când se-aude-ndărătul liniștei prima-mpușcătură a luceafărului,
stau cu picioarele depărtate, înfipți în piatră,
își strâng în buzunare pumnii
și urcă panta spre apelul de seară,
târând în urma lor umbra asemenea unui leu legat.
Mai târziu, când se potolește vântul,
după masa de seară,
la ora când peștii de aur ai nopții
le lunecă printre picioare,
la ora când stelele lucesc ca păhărelul de rachiu
pe polițele din Epir,
ei privesc luminile electrice din Lavrion,
își înfig ochii ca gloanțele-n cartușiera căii lactee,
și trec tăcuți către șatră.
Mihalis s-a oprit în ușă.
S-a uitat undeva departe și-a zis:
„Ai noștri, acolo sus, luptă”.
Am tăcut. Am aprins lampa.

Iannis Ritsos - Acceptare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Învins de albăstrime,
cu capul culcat pe genunchii tăcerii,
răpus de viață,
răpus de tinerețe,
scufundat în focul lui însuși,
cu algele unduind la subsuoară –
valul zilei nu întâmpină nicio împotrivire,
nicio piatră măruntă a gândurilor lui
nu i se-mpotrivea.
El era gata,
gata de pe-acum, pentru dragoste
și pentru moarte.
Iannis Ritsos – Cele mai frumoase poezii

Iannis Ritsos - Ajunul Soarelui - I

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Aici focul ne vede, ne-aude,
înaintea noastră ajunge focul, să ardă banca înainte de a ne
așeza în grădină,
să ardă pomii și pașii noștri, înainte ca noi să cunoaștem
ziua care-a trecut,
înainte de-a vedea ziua ce vine. Cine ne-ar crede atunci pe noi,
cei care ne-am înlocuit numele cu cel al focului,
am ars toate drapelele, și cel cu vulturul, și cel cu leul,
și am fluturat unicul nostru stindard, focul,
ce-ntr-una-și schimbă chipul lingând vântul,
umflând vinele roșii, roșu-nchegat, în jurul tâmplelor
și gâtului nopții?.
Cine va-ncălzi acum la subsuorile lui
câteva frunze uscate și-o pasăre tare bolnavă care tușește,
părăsită dincolo de memoria noastră?.
Ici, acolo vântul mișcă munții ce par a fi din foiță tăiați,
deschizând și închizând frontierele. Unde ni-i chipul acum?.
Acest chip zugrăvit pe ape, chipul nostru,
când cu liniștea apei în lumină,
când cu zbârciturile apei în vânt,
când fără nici un chip în furtuna ce șterge urmele noastre
și rămâne numai apa, cenușie și verde,
până departe-n orizontul cu ferestrele-nchise ale apusului;
când chipul încins răsfrânt pe apa nemărginită
dinaintea ușilor de sticlă vraiște ale răsăritului.

Iannis Ritsos - Absența

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

În mâini strângem umbra mâinilor noastre.
Noaptea e bună, ceilalți nu văd că ne ținem umbra.
Îndesim noaptea. Ne ferim.
Așa ținem seama mai mult de ceilalți.
Marea ne caută mereu ochii și noi lipsim.
O fată ne-nchide-n piept dragostea ei,
iar noi ne uităm într-aiurea, zâmbind depărtărilor.
Poate sus, în lumina stelelor să se
deschidă o ferestruică
ce dă spre mare, spre măslinii și spre casele arse.
Auzim fluturele ce se-ntoarce la potirul
sâmbetei morților
și pe fata pescarului măcinând,
în râșnița de cafea, liniștea.

Iannis Ritsos - Ajunul Soarelui - III

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Ce vrea acest soare defilând cu toți pomii?
Cum să-i răspunzi, tu fiind în umbră?
Pe perete – o mască de ipsos pistruiată de muște. Vâri degetul
și măsori orbita-i golită, înnumeri în ochii ei
pașii ce n-au dus nicăieri,
măsori vremea cu slava unei spade ce-a ruginit.
Dar soarele nu se măsoară niciodată,
nu poți să-l îmbucătățești ca pulsul și vorbele tale.
Soarele e-n fiecare zi întreg,
în fiecare zi mereu de la-nceput își spune povestea
pân’ să-i răspunzi numai c-un da ca să te socotească-ntreg.
Iannis Ritsos – Poeme (Editura tineretului)

Iannis Ritsos - O Viață Întreagă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

O viață întreagă pentru asta mă pregăteau ceilalți
și mă pregăteam eu însumi. Și acum
în fața acestui portal, mă simt cu totul nepregătit –
cei doi lei de marmură – i-ai văzut? – s-au îmblânzit.
Ei, ce porniră din copilăria noastră atât de neînduplecați,
aproape fioroși, cu coama zbârlită pentru un salt temerar,
s-au aciuit, până la urmă, înduplecați, în ungherele
de sus ale intrării,
cu blana moartă, ochi absenți – pe nimeni nu mai sperie
– cu o expresie de câini pedepsiți, și nici măcar mâhniți,
câini credincioși, orbi, fără pizmă,
trăgând din când în când talpa călduță a nopții.
Yannis Ritsos – Întoarcerea Atrizilor

Iannis Ritsos - Poem Despre Doftana XII

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Dând în lături poarta greoaie-a Doftanei, a pornit
barajul „Lenin” de la Bicaz, aruncând munții în aer.
Pe aici au ieșit, cu spinarea lor lată, uzinele socialiste,
lărgind, prin răsufletul lor, România.
Pe aici au ieșit minele cu fețele mânjite,
arătându-și dinții albi într-un zâmbet.
Pe aici au pornit cântând
colectivele Dobrogei, cu mânecile sumese.
Pe aici a ieșit porumbul în armate de aur,
mișcându-și ca-ntr-o apoteoză coifurile pașnice.
Iar acum, sus, pe Doftana, palpită steagul roșu,
cu o vână-n care palpită sângele comuniștilor morți,
sângele noii vieți urcând panta spre inima lumii,
aprinzând doi bujori de sănătate pe obrajii fraternității.
Iannis Ritsos – Cele mai frumoase poezii

Iannis Ritsos - Învingătorul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

A descuiat șovăitor întunecoasa lui odaie
să-ncerce-ncă o dată ce sunet i-ar da pașii
pe caldarâmul alb al zilei.
Toți așteptau să iasă prin poarta soarelui.
Și-a pus dinți aurii de lumină
și s-a ostenit să-nvețe pe de rost câteva frunze verzi.
Dar a simțit că așa i se vede și mai mult gura goală.
De aceea n-a vorbit, n-a zâmbit.
Ceilalți își auzeau ovațiile.
N-au auzit deloc că el nu vorbise.
Atunci s-a aplecat, a luat un bolovan și-a alungat
ultimul câine credincios ce-l mai urma.
Oamenii l-au ridicat pe umeri în lumina soarelui.
Și așa, deasupra capetelor,
nimeni nu-l vedea că plângea.

Iannis Ritsos - Bântuie Vânturi la Margini de Amurg - IV

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Îți amintești de-acel cântec dintr-o plimbare-n seară,
când se-aprindeau focuri sub pini?
Îți amintești de corturile cercetașilor,
de verișoarele primăverii-n jurul fântânii
care puneau greieri în cutii de chibrituri,
ne închideau cărțile și ne-nvățau să râdem?
Oh, iată, ceața acoperă câmpiile,
cum acoperi cu o husă albă
pianul rămas de la mama,
iar pisica s-a ghemuit pe canapea, privind covorul decolorat.
Deasupra tăcerii noastre soarele-abia se zărește
– un tablou spălăcit, o marină, peste fumul clubului,
Acolo, pe peretele vânăt, și nimeni nu-l vede –
fanți gârboviți și-ncearcă norocul;
ca imaginile iernii – damele
zâmbesc imperceptibil ca doamnele de provincie
când vilegiaturiștii se-ntorc acasă,
iar ele rămân atât de sigure.
Fante de spațiu – o, într-adevăr, spada
rămasă-atârnând de cuierul coridorului
cât timp va rămâne acolo, ac de ceasornic al timpului
pierdut în praf?
De-atunci nu s-a întors fratele nostru,
iar uniforma lui de marină de ani de zile e-ncuiată-n cufăr.