rin – Versuri.pro

Christian W Schenk - Un Prieten la Loreley

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Unui prieten.
Odată te-a chemat în vis,
Pe când la masa ta scriai
Povestea veche-a lui Narcis,
Frumoasa blondă, Loreley.
O stâncă doar ce ți-a părut
A fi o fermecată zână
Ademenit fiind de-un sărut
Să-ți fie veșnică stăpână.
Tu n-ai crezut că zâna doar
Te amăgește cu un cânt
La poalele lui Sankt Goar
Să-ți facă-n valuri un mormânt.
Nu vezi cum Rinul te momește,
Vârtejurile te doresc,
Fluviul spre stâncă se mărește,
Dorințele însă îți cresc.
Te-ai dus fără să scrii poemul
Cel început acasă încă;
Ți-am povestit întreg blestemul
Că Loreley e doar o stâncă!

Christian W Schenk - Când Toamna

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Carafa cu burgundul vin,
Ca fata blondă-n poală,
Pe malul toamnei jos pe Rin
S-a dus încet, domoală,
Cu apa, înspre Koblenz sus
Și firu-i tors de un apus
Încins de neagră smoală.
Că-i viața ta, că-i viața mea?
Pocalul dus la gură
Își scurge dulce seva grea
Cu-ntreaga-ncărcătură
De-arome ce stătură
O toamnă-ntreagă-n via cea.
Sub soarele târziu ce-ar vrea
Să-i dea Mediterană
Rază licorii ce-i părea
Că nu e prea renană.
Cu vârsta mea asană
Ce în burgund se prelungea.
– Ah, Doamne, cât de mult aș da
Să stai aici la masă
Cu un pocal a-mi dezmierda
Licoarea vieții-mi crasă.
Prea repede e toamnă
Mai dă-mi o cupă Doamnă!

Heinrich Heine - Lorelei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Eu nu ştiu ce poate să fie
Că-mi sună mereu în urechi
Cu veşnica-i melancolie
Un basm din zilele vechi.
Se-ntunecă fără de veste,
Lin apele Rinului curg,
Şi cresc ale munţilor creste
Măreţ strălucind în amurg.
Pe stâncă un chip de femeie
S-arată din negură blând,
Brăţara-i de aur scânteie,
Ea-şi piaptănă părul cântând.
Ea-şi piaptănă părul şi cântă
Un cântec de vrajă al ei;
Te farmecă şi te-nspăimântă
Cântarea frumoasei femei!
Pescarul, nebun, se repede
Cu luntrea lui mică şi, dus,
Nici valuri, nici stâncă nu vede,
El caută numai în sus.
Vâltoarea-l izbeşte de coasta
Stâncoasă, şi moare-necat:
Lorelei a făcut-o aceasta
Cu viersul ei fermecat.

Heinrich Heine - Loreley (Traducere Octavian Goga)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Eu nu știu ce poate să fie
Că-mi sună mereu în urechi
Cu veșnica-i melancolie
Un basm din zilele vechi.
Se-ntunecă fără de veste,
Lin apele Rinului curg,
Și cresc ale munților creste,
Mare strălucind în amurg.
Pe stâncă, un chip de femeie
S-arată din negură, blând,
Brățara-i de aur scânteie,
Ea-și piaptănă părul cântând.
Ea-și piaptănă părul și cântă
Un cântec de vrajă al ei;
Te farmecă și te-nspăimântă
Cântarea frumoasei femei!
Pescarul, nebun, se repede
Cu luntrea lui mică-i dus,
Nici valuri, nici stânca nu vede,
El caută numai în sus.
Vâltoarea-l izbește de coasta
Stâncoasă și moare-necat:
Loreley a făcut-o aceasta
Cu viersul ei fermecat.

Anghel Dumbrăveanu - Fantezie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Era o zi de vară la țărmul mării-n nord,
Cu soarele pe plajă suav precum un vin.
Foșneau în vânturi pinii ca marea în fiord,
Te oglindeai în mine ca Loreley în Rhin.
Chemam din larguri marea cu mii de flori albe,
Să-și verse-argintăria lângă picioru-ți fin;
Și visele-mi în preajmă-ți zburau cu aripi dalbe,
Dar tu-mi cântai în suflet ca fata de pe Rhin.
Aș fi voit cu brațul să te-nfășor ca vântul
Și ca lumina verii să curg pe șoldu-ți plin,
Să trec prin păru-ți moale, și-n briză răsfirându-l,
Să sting din mine cântul călătorind pe Rhin.
Erai acolo-naltă, dar rămâneai departe,
Te-apropiam cu gura, dar lunecai felin;
Simțeam aproape clipa ce și-astăzi ne desparte,
Reeditând finalul legendei de la Rhin.
S-a frânt în valuri luntrea iubirii-nfiripate,
Dar ochii tăi și astăzi mă ard ca un suspin.
Mă chemi din depărtare cu brațele-nălțate,
De-mi pare-un cântec totul, cu-o fată de pe Rhin.

Alexandru Philippide - Lied

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Al meu mi-e sufletul, ori mi-e străin?
Mi-e sufletul de vechi amurguri plin,
Și-n mine plânge-un cântec fără grai,
– Așa cum într-un vechi amurg pe Rin
Cânta pe-o stâncă zâna Lorelei.
Dar cântecul, de l-a știut demult,
Să-l spun acum nu știu, știu să-l ascult.
Nu pot să-l cânt, dar cântă-n mine-acum,
Așa cum apa curge lung, sau cum
Clipește-o stea, ori șerpuiește-un drum.
Al meu mi-e sufletul, ori mi-e străin,
Pătruns în mine parcă fără veste?
– Mi-e sufletul adânc ca o poveste
În care e un vechi amurg pe Rin,
Și un luntraș îndrăgostit de-o zână.
Sunt cântecul pe care îl cântai
Luntrașului pe Rin odinioară.
Sunt cântecul cu care îl chemai
Să moară,
– Și sunt luntrașul,
Lorelei.